Melania CUC, „AUTOPORTRET” - Savoarea severă a infernului sublim

Priveşte spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasă înţelegînd frumosul sub multele învelişuri, un format aparte, cu o copertă bine gîndită, o carte de poeme dedicată lui Joshua Davind McIntyre, care trădează firea extrem de sensibilă a pictoriţei şi eseistei Melania Cuc, o poetă care trăieşte departe de amăgitoarele ochiuri de apă lumeşti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” său alunecă sprinten ca o fecioară prin iarba lucrurilor, în căutarea unui relief statornic, a unui taler care să-i cîntărească fiinţa înainte de absorbţia sa în Marea Lumină. Sînt convinsă, iubitorul de poezie va aprecia ca atare această bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexă de filigrane, în aliajul subtil, abia şoptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri şi semne”, prefigurate cînd de o inocenţă, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind şi dezgolind metamorfozele sinelui sau distanţele geometrice spre şi dinspre adîncul lăuntrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini şi picioare/ Peste pervazul cu muşcate/ Şi cămăşi de fecioară./ Încă un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în uşă/ Cu degete impregnate-n cenuşă./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidră,/ Un erou nou/ Ce-şi trage papucii târâş/ Prin mărăcinişul cimitirului/ Plin ochi de morţi prinşi/În marşul victoriei.”

Modalităţile condeiului îi ţin fiinţa poetică în control, o profilează în cosmosul interior şi în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicată. În vremea aceasta, în care poezia se umbreşte de spini şi de semne rele, inteligibil şi discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la braţ nu numai cu cel al evoluţiei psihologice, dar şi cu cel al direcţiilor noi în arta literară, acestea presupunînd ştiinţa construcţiei versului, menită să reziste probei timpului. Psihismul său antrenat evită detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cărările bătătorite ale grandilocvenţei poetice, tocmai de aceea nu alunecă în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul şi cititorul se văd faţă în faţă faţă, se bucură cu măsură, deşi, cert, o amărăciune înaltă, o sfîntă revoltă le deschide braţele deopotrivă. Cum reuşeşte acest echilibru? Prin toţi porii fiinţei, poeta urmăreşte atent şi încondeiază trăirile la temperatura incandescentă a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvăluirii în chip franc a atitudinii, are şi curajul să-şi motiveze fineţea registrului liric, liberă şi stăpînă pe vers, cum puţini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Şi o ceaşcă de ceai chinezesc./ Stop cadru fără egal/ Printre/ Liniile frânte din şale/ Pe un ecran uriaş./ Şi vremea-i albastră,/ Şi nisipul e verde/ Scaieţii dau floare,/Sămânţa germinează/Pe buzele mele muşcate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În căuşul de palmă/ Mă ascund ca o pâine/ Neagră, săţioasă,/ Fără idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face să tacă, dar care îşi rezervă întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al conştiinţei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lângă ureche./ Glonţ pirotehnic fără focos./ De acum/ Se cade să iert/ Greşeala greşiţilor/ În numele Păcii probabile./ Dragostea mea nouă/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clănţăne seminţe/ Şi artişti fluierând/ Zeiţa din tragedia antichităţii./ Încă o dată pe ziua de astăzi/ Ard pe rugul conştiinţei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta şi-n stânga/ Cămaşa-mi/ Răstignită/Între tâlhari. ”

Trecutele şi proaspetele frămîntări lăuntrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunţă revenirea în poezia contemporană a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spaţiu sufletesc face cititorul să vadă în culori de curcubeu frumuseţea numelui care iscăleşte cu poezie portretul asemănător unei picturi, în care înfloresc subtilităţi metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în lăuntrul său, care rămîne hipnotizat de această vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur şi simplu însămînţînd-o în poezie: „Mă scald/ Într-o lacră de sare/ Fără să ştiu că am scăpat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac paşi în paşi/ Prin nămeţi de petale/ Şi/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dicţionare./….Şi eu... continui/ Iubesc nebuneşte/ Zidul/ Care mă strânge-ntre şale./ Altă iederă fumegă verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât aşa,/ Ca un ţipăt de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei constă în crearea de imagini capabile să anime, în viziunea noastră convenţională despre lucruri, semnificaţii ascunse sau uitate. Originală şi agreabilă în rostire lirică, cu o amprentă distinctă şi o arhitectură interioară magnetică, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit şi îl redă în versuri cu savoarea severă care te afundă într-un val de profunzimi. Cititorul trăieşte momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negreşit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie şi sumară, a cărţii duce la concluzia că cititorul simte cum printre cuvinte „cresc şi-nfloresc irişi minerali în scobitura tălpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o altă filă simte moartea cum „urcă în aceeaşi spirală” ca „aburul şi spaima de lupoaică împuşcată cu glonţ de argint în cerul de gură”, simte ritmul firimiturii de zare, ca şi când Cain şi Abel ar fi rămas să are în humus, aici, pe Pământ, aude cum picură-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripă arhifiresc, viaţa, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumuseţea exprimării pare a unui înger cu înfăţişare pămînteană, sosit printre noi din imperturbabila veşnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplaţie, în astrală şi visătoare creştere, Melania, acest înger peregrin înţelept, original şi profund, se rostogoleşte pe Pămînt, ca un bulgăre de zăpadă, căruia i se topeşte, în răstimpuri, printre versuri, cîte o lacrimă, în timp ce în golul unui fior îşi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamătul din noi.

Poemele Melaniei schiţează un tratat despre sufletul cufundat în melancolie şi revoltă („Abia de se mai vede/ Din valul de lavă/ Casa…/ Masa…/ Şi mireasa/ Din rochia căreia am plecat/ Să culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trăsături de penel cu dulci miresme, ele derulează filmul inspiraţiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibraţiilor esenţiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologică sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar şi cu tonalitatea delicată: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul şi/ Inelul de logodnă,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosiţa de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lăsat amanet/ Cei mai frumoşi ani din/ Memoria colectivă./ În odaia/ Cu străluciri de şiş/ În loc de opaiţ,/ Candidat la alte speranţe Îmi scriu rugăciunea/ Direct/ Pe faţa albă de masă./ Miroase a fluturi şi a insectare/ Mâna mea/ Ce adună firimituri/ Şi spaţiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea neliniştilor, a prospeţimii, a candorii, a vitalităţii experienţei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la modă al poeziei postmoderne grăbite şi trecătoare. Unitate temperamentală, discernămînt psihologic, ştiinţă arhitecturală acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentată de eleganţa instinctivă a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esenţiale şi uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiraţie, adecvarea expresiei lingvistice la percepţie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus să servească realitatea trăită de poetă, se mulează nevoii de verificare a fiinţei sale prin creaţie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenţa sa de pînă acum. De-a lungul şi de-a latul poemelor te întîmpină senzaţia de explozie consumată în adîncul sub care se preumblă umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristeţii sau victoriei. Eu ştiu ceva despre umbrele delicatei poete, şi aceasta mă face să le îndrăgesc.

Prin măsura fiinţării superioare, volumul pare a fi o lungă scrisoare din sine către sine, care dezvăluie clar pro¬filul unei poete rafinate în spiritul esenţelor, o poetă care scrie şi publică exigentă cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îşi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lîngă el, ştie că înceracă, după legi Dumnezeeşti, să se unească cu lumina, să se facă timp şi ritm cosmic, pentru că „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de cretă fără formă./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveşte o dată/ Şi... încă o dată/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roată/ Sub fulgi de staniol şi confetti/ Aruncaţi de-a valma/ De îngerii de strajă.”

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de