Mihai Viteazul - Erou al neamului românesc și martir al Bisericii străbune

Demersul nostru de astăzi care nădăjduim să aibă ecoul dorit, face referire la simbolul pe care „principele unificator” Mihai Viteazul l-a lăsat însemnat în istoria românilor. Chip emblematic pentru năzuințele neamului românesc, adunător de înțelepciune din tezaurul bizantin, scufundată într-o noapte cu semi lună, sânge imperial sau al iubirii fulgurante voivodale, caracter dârz și luptător neînfricat, ani prea puțini pentru visuri și proiecte atât de mari, jertfă a nesăbuinței stăpânitorilor cu orice preț, chip strălucitor ce izvorăște nădejde, aceasta este imaginea lui Mihai Viteazul care a dăinuit peste veacuri. Sfârșitul său tragic, din 9/19 august 1601, l-au făcut erou al neamului românesc cu căderea de a fi cinstit ca nimeni altul prin încrustarea numelui său în titluri militare onorifice și medalii, iar ca martir al Bisericii Ortodoxe Române cu îndreptățirea de a fi cinstit ca apărător și mărturisitor al Bisericii lui Hristos, alături de ceilalți Sfinți Români din calendarul nostru.  

Când afirm că Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici și bizantini și așa trebuie să rămână”, vreau să spun că Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem domnului român să fii avut  gândirea unui trăirtor al secolului nostru.

Românii s-au format în regiunea de interferență dintre Occidentul latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi. Modelul nostru răsăritean, contemplativ și isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa veșniciei – mai ales în creația artistică, de excepție – rămas cantonat în plan secund. Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ștefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mișca în voie la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italiene.

Toți acești conducători au avut planuri mărețe și idealuri nobile, pe care  nu au putut să le împlinească decât în parte, din pricina faptului că apusul creștin a ezitat să intervină cu ajutorul necesar în cruciadele îndreptate împotriva otomanilor. Pentru eroismul de care au dat dovadă, numele lor a rămas ca o scumpă moștenire și îndrumare luminoasă a destinului românesc atât prin vitejia cât și prin credința lor. În ce-l privește pe Mihai Viteazul, pentru a-i înțelege faptele eroice, a fost nevoie ca nația să-i înțeleagă mesajul lent al personalității sale abia după ce s-a înțeles pe ea însăși, descoperindu-și o identitate, un trecut comun, o prezență și un destin.

Dragii mei, dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Toate popoarele au mituri fondatoare și eroi care au întemeiat țara.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe acești eroi ai națiunii române și martiri ai Bisericii străbune, care s-au jertfit pentru ca noi, românii, să trăim azi cu toții împreună într-o Europă unită!