EDITORIAL de Andrei Moldovan: Mihai, poezia populară şi Stavrinos (420 de ani de la prima Unire)

Cântecul popular nu l-a prea răsfăţat pe cel care a fost primul unificator al provinciilor româneşti (1600). Mihai Viteazul nu a fost un erou al poeziei populare, în ciuda faptului că a aprins un ideal naţional, unul care a rămas viu peste veacuri, până la împlinirea lui. Tradiţia aminteşte „de-un Mihai/ ce sărea pe şapte cai/ şi striga Stambulul vai”. Şi cam atât. Unirea săvârşită de el nu are niciun ecou în creaţia noastră tradiţională. Explicaţia ar fi una cât se poate de simplă. Dacă încercăm să avem măcar o clipă mentalitatea de la acea vreme, observăm că ea este una tipic feudală, nu una relativ modernă care să aibă la bază afirmarea naţiunilor şi închegarea de state prin unitatea acestora. Aceasta a apărut ceva mai târziu, chiar dacă a fructificat unele realităţi istorice anterioare. Să ne amintim că, ceva mai devreme cu peste un veac, Ştefan cel Mare avea sub copitele cailor aproape întreaga Transilvanie în căutarea lui Petru Aron; a ctitorit biserici, a întemeiat episcopii şi a întărit cetăţi, dar nu s-a gândit să o unească cu Moldova. Acelaşi voievod punea domni în Muntenia după pofta inimii şi a anexat Pocuţia ca să-i aducă la ascultare pe polonezi. I-ar fi fost greu să unească toate provinciile româneşti? Nicidecum, dar mentalitatea feudală era încă departe de idealurile naţionale, aşa cum le percepem noi azi.
Atunci, Mihai Viteazul de ce a făcut-o? Să ne amintim că înainte cu puţină vreme (1526) regatul maghiar fusese înfrânt definitiv şi transformat în paşalâc turcesc, în condiţiile în care Ungaria acelei vremi era percepută ca o importantă stavilă împotriva înaintării otomane spre centrul Europei. Refacerea regatului nu a mai fost posibilă, în primul rând din cauza luptelor interne ale nobilimii maghiare. Realizarea unui alt stat feudal care să îndeplinească rolul pe care l-a avut Ungaria devenea aproape o necesitate. Mihai a înţeles o astfel de chemare a vremii şi şi-a dorit să îl realizeze pe seama unirii provinciilor majoritar româneşti sub sceptrul unui singur monarh, realizarea unui stat feudal care să poată opri ambiţiile tot mai mari ale Stambulului. Iată care era „pohta” voievodului! Iată cum unitatea provinciilor româneşti ar fi trebuit să servească unor necesităţi ale acelei vremi. Din păcate, orgoliile aristocraţiei occidentale s-au dovedit mai puternice decât scopul pe care îl contura gândirea limpede a lui Mihai.
În schimb, incursiunile încununate de izbânzi ale lui Mihai, la sudul Dunării, în prima parte a domniei sale, au făcut din el un erou eliberator al popoarelor subjugate de turci, dătător de mari speranţe. Nu este de mirare că figura lui se regăseşte evocată în numeroase cântece populare ale popoarelor sud-dunărene, aşa cum nu o putem găsi în tradiţia românească. Iar motivaţia nu este una legată de descendenţa macedoneană a Viteazului, pe linie maternă, cât de speranţa pe care faptele lui le-a sădit în inimile acestor popoare oropsite.
Unul dintre cele mai citate izvoare documentare cu referire la istoria lui Mihai Viteazul, „Vitejiile preapiosului şi preaviteazului Mihai Voievod” a fost scrisă de un grec, de Stavrinos, cel care pretindea că a fost vistiernicul voievodului, în 1601, imediat după uciderea lui Mihai, în cetatea Bistriţei, unde era întemniţat. Fireşte, lucrarea lui Stavrinos s-a bucurat de numeroase traduceri şi nu numai în limba română. Ţin însă să semnalez aici o traducere mai puţin cunoscută, cea a unui machedon (din nou un sud-dunărean!) stabilit la Bistriţa, şi îl am în vedere pe profesorul Ion Cutova. Este o traducere de foarte bună calitate, iară noi, nord-dunărenii, poate că am găsi măcar modalitatea unei editări a acestei traduceri bistriţene care nu ar putea decât să ne facă cinste.

Andrei Moldovan