Poate nu e vremea încă, Părinte Nicolae Feier!

Pe când trăiau iubiții mei părinți, Dumnezeu să-i odihnească, îi auzeam folosind o zicere  pe care azi n-o mai aud. Aceasta era ocazionată de niște întrebări care sunau cam așa:

          -De ce nu facem cutare sau cutare lucru?

      -Nu i-a venit vremea, dragu tatei. Nu i-a adus Dumnezeu ceasul.

          Și toate coborau într-o liniștită așteptare a realizării lor, „când va aduce Dumnezeu ceasul.”

          Mii de ani vremea s-a socotit doar în ceasuri (ceasurile solare),; minutele de câteva sute de ani.

                   Așadar, au și lucrurile, acțiunile, biruințele, o vreme  a înfăptuirii lor, după cum „ceasul” lor poate să și întârzie sau să nu vină niciodată. Sorgintea acestei înțelepciuni o aflăm în „Ecleziastul” lui Solomon, cap.3:

          „Toate.își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.”

          Mântuitorul binecuvântat făcea aducere-aminte frecvent de „ceasul meu” sau „vremea s-a apropiat”. Atunci, o umbră de întristare îi trecea peste chipul blând, fiindcă acest ceas însemna  patima și moartea pe Cruce și în singurătate. Suferință pentru Sine și Izbăvire pentru neamului omenesc, iar când vin slugile arhiereilor să-l aresteze, le zice:

          „Acum este ceasul vostru și puterea întunericului.”

                   Și acțiunile noastre  își au un „ceas” anume, o vreme a făptuirii lor, oricât de strălucit le pregătim, le creăm șanse de zbor, însă „ceasul” biruinței pare că întârzie să bată.

                                                          X

          Mă voi referi acum la ultima lucrare a părintelui profesor Nicolae Feier, un demers extrem de cutezător. Așa am numit acțiunea întreprinsă de Părintele profesor de la Coroana, de a așeza cu pietate pe Mihai Viteazul între sfinții români.

          Într-o luare de poziție anterioară, demonstram temeinicia demersului, imperativele pentru credința ortodoxă națională și  caracterul vizionar al acțiunilor și gândirii celui mai brav dintre voievozii români.

                   Distinsul autor a adunat cu acribie documente și fapte conexe evenimențiale, alcătuind o carte splendidă ca stil, pledoarie și informație: „MIHAI VITEAZUL-martir al întregii Ortodoxii (Proiect în perspectiva canonizării)”..

         Lucrarea schimbă registrul reducționist al percepțiilor despre Voievodul român, animat doar de înaltul ideal național.

          Chiar urieșeasca realizare a Voievodului român- făptuirea Unității naționale,- se subscrie unor viziuni mult mai înalte, care cuprind întreaga creștinătate: adunarea celor risipiți, reînvierea vechiului Imperiu Roman de Răsărit, realizarea Unității Bisericii Universale în slava ei de altădată...

          La un veac și jumătate de la martiriul lui voievodului român, în 1751, Sfântul Paisie de la Neamț nota pe marginea unei „Psaltiri” ce aparținuse Voievodului și de care nu se despărțea:

          „Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”, iar despre Ortodoxia asaltată de păgâni și ierarhi cu interese lumești, consemna granitic:

          „Era, îi, ș-o fi de bună seamă.” !!

          Într-o multitudine impresionantă de documente, Părintele profesor citează și Documentul Hurmuzaki, aflat în Biblioteca Națională de la Viena, precum și un altul de la Mănăstirea Stavropoleos, ceare vorbesc despre incursiunile Voievodului român până aproape de Constantinopole și panica stârnită printre otomani:

          ,,Au sosit la Praga doi curieri cu știrea că Principele Valahiei a trecut iarăși Dunărea cu oastea lui, până aproape de Adrianopole. În același timp, turcii au intrat în țara lui prin două locuri, cu 15.000 de oameni. Atunci, el s-a întors și i-a lovit la Vidin și au căzut în luptă 8.000 de turci...”

          Între mărturiile citate și dovezi folosite de distinsul autor, se detașează mărturia lui Stavrinos, bărbat de maximă încredere al Voievodului, vistiernicul  lui, mărturie compusă la Bistrița: o magnifică poemă de 1371 de versuri, scrisă într-o culă a Bisericii de la „Coroana”, pe când fusese închis din ordinul generalului Basta: „Vitejiile preapiosului și preaviteazului Mihai Voievod”.

          Observăm ordinea șocantă a meritelor, ordine pe care o pune vistiernicul Voievodului (cum zicem  ministru al finanțelor). Mai mult decât eroismul, mai mult decât toate faptele cele mari ale lui , Mihai Viteazul  este prețuit ca ,,preapiosul”, adică ,,  ,,preacucernicul”, ,,cel tare în credință” ca nimeni altul.

          Poate că Dumnezeu a voit ca Stavrinos să ajungă în situația de încarcerat la Bistrița, tocmai pentru a ne rămâne o probă uimitoare despre adevăratele idealuri care l-au animat pe cel mai brav voievod  din neamul nostru.

 

          Stavrinos, autorul uriașului poem amintit se autentifică însuși, în fața cititorului, ca scriitorii antici:

         

          „Stavrinos mi-e numele și vistiernic mi-e rangul...

          Eu singur am trudit și-am scris acestea,  închis la

                                                            Bistrița-n cetate...

          Doar stelele, din cer, vegheau a mea singurătate.”

 

          Ca unul care l-a cunoscut pe Mihai-vodă în taințele cele mai adânci ale sufletului, Stavrinos îi face un sublim portret:

                                                          ,...Stâlpul creștinătății,

          Ortodoxiei pavăză, scut mândru al dreptății/.../        Cel ce-și vărsă sângele pentru Ortodoxie,

          La Sfânta Sofia visând să facă iarăși                        Liturghie/.../

          Cel ce nu știa să pună preț pe viața       pământească./.../

          De ați căuta în Răsărit sau în Apus anume,/ Asemeni lui nu veți găsi alt muritor pe lume.”(pag.121)

 

          Baladele și cântecele populare vor nemuri faptele mari ale voievodului român, cel ajuns a fi nădejdea neamurilor creștine aflate sub otomani:

          ,,Auzit-ați de-un Mihai

          Ce sărea pe șapte cai,        

          De striga Stambulul vai?”

          Pentru        planurile sale mărețe, Mihai-vodă plănuia să ridice noroadele ortodoxe ale Balcanilor: bulgari, sârbi, greci, aromâni, machedoni, albanezi...

          Vom lăsa modestia pe seama celor modești și vom arăta că cele 322 de pagini ale acestei lucrări de nivel academic a Părintelui profesor Nicolae Feier conțin o tratare aproape de exhaustivitate a împrejurărilor istorice și de natură religioasă în care Mihai Viteazul visa realizarea unității creștine din vremea Imperiului Roman de Răsărit cu centrul la Constantinopol și revenirea la cele șapte Patriarhate ale Bisericii Universale.

          Prin întreaga  și impresionanta sa lucrare, distinsul autor face dovada că „motivația uciderii prințului Mihai Viteazul la Turda, a fost una profund religioasă, dincolo de factorul politico-militar, care își are relevanța lui.”

          Într-un segment aparte al lucrării,   sunt expuse moărturiile Voievodului român însuși, dincolo de rangul domnesc și de armura de cavaler înzăuat, așa cum le consemnează Stavrinos:

           „Sângele mi-l vărs pentru creștinătate.”

                   „Toate le-am făcut pentru Credința Creștinească.  văzând eu ce li se întâmplă bieților creștini. M-am apucat eu să ridic aceastî mare greutate cu această țară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine...

                   „Nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Necuprins să văd gloriosul stindard al Sfintei Cruci peste zidurile și turnurile Constantinopolului, ba încă și la Cetatea Sfântă (Ierusalimul).”

                   „În dispute este osteneală  fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem să dovedim ajutorul lui Dumnezeu , că suntem în Dreapta Credință.”

          Piedicile erau însă uriașe, cât munții planetei Marte. Constantinopolul era sub turci, de un secol și jumătate iar fețele bisericești ale Apusului aveau picioarele legate cu lanțurile intereselor măruntee, locale sau proxime,  meschine, ca și cum Duhul Sfânt ar fi lăsat lumea pradă vrăjmășiilor și vrăjmașilor. Acestea le arăta și poema  lui Stavrinos:

 

          „În van vă fluturați în vânt, voi împărați, mândria,

          Voi regi ai lumii și viteji, zadarnică-i trufia.

          Va înghiți pe toți, asemeni vouă iadul...căci cine

          Putea-va oare pentru sine să moștenească

          Pentru el înșelătoarea lume?

          Acestea ne-nvăța Mihai, jertfă căzând pe-o rână,

          Să-l proslăvească veșnic...întreaga lume creștină.”

                   Spiritul  năvalnic, al domnitorului român vedea  tranșarea gordienei probleme a unității nu prin diplomație, ci cu sabia. Nu ajunsese el singur, până sub zidurile Adrianopolelui cu oștenii săi, punând la pământ toate raialele și sangeacurile turcești? Dacă Europa creștină s-ar fi solidarizat cu el, ce l-ar fi oprit să ia Stanbului?

          Aceste idei stricau planurile Apusului, proiectele de a face o Unire, dar sub stăpânire papală.

                   Europa, Europa...nu înțelege așa viziuni grandioase, ce depășesc veacul și se obosește în conflicte sterile, ba chiar începe să-l  dușmănească pe domnul muntean și va sfârși să-l execute pe cel mai mare bărbat al acelor vremuri....O tramă de ticăloșii și lașități.

          (După bătălia de la Șelimbăr, în care Andrei Bathory, a fost învins, se știe că acesta a scăpat cu fuga, însă doi ciobani secui l-au ucis, sperând o răsplată. În loc de aceasta, voievodul român a poruncit să le taie capetele și a făcut lui Bathory o înmormântare demnă de un principe.

          Îndrăzneala ,,principelui valah schismatic”de a înlătura în Transilvania un principe catolic și cardinal  a fost o ofensă impardonabilă la adresa papalității, iar planurile  ,,principelui schismatic”, de refacere a Imperiului Roman de Răsărit, și de readucere a Romei la Ortodoxie, ca un ,,alt nou Belizarie” a dus la intrunirea unui conclav a 20 de cardinali (15 ianuarie 1600), care, cităm:

 

           ,,au ajuns la bună înțelegere...în legătură cu evenimentele din Transilvania. Există obișnionța ca, ori de câte ori se aude de moartea violentă a unui cardinal și în orice chip s-ar petrece, făptașii să fie pedepsiți și așa s-a hotărât să se facă; într-aceasta va fi destul să se păstreze obiceiul.”

          Iar ”obiceiul”  Anelor și Caiafelor Romei s-a făcut prin intermediul împăratului romano-german Rudolf de la Praga, așa cum mărturisește însuși Gh. Basta într-o scrisoare către arhiducele Mathias  în 1601:

          ,,Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf, iar eu am executat-o.”.

          Cine o fi oare mai vinovată: mâna care a executat ordinul sau mintea care a conceput crima?

                   Distinsul autor își justifică întreg demersul auctorial:

          „evocând un om deosebit, un mare mărturisitor al întregii Ortodoxii, junghiat ca un miel de jertfă, pentru că voia  ca „Dreapta Credință s-ajungă/ O singură Biserică să strălucească-n lume” - și mai voia ...să obțină statutul imperial necesar tratativelor de unire cu Catolicii întru străvechea Ortodoxie a Bisericii primului Mileniu creștin, trăind în Biserica cea Una, Simfonia unității în Duh și în Adevăr, fără supuneri pământești, ci doar în supunere față de Dumnezeu.

          Voia recuperarea unei Împărății Romane estice Ortodoxe, căzută sub păgâni. Acestei imperialități romane estice îi era succesor princiar ereditar în sangvinitate dinastică direct Cantacuzină.”

         În virtutea acestor descendențe roman-estice princiare, Părintele profesor  a decodat aparentul mister că Țările Românești toate n-au fost pașalâcuri, în vreme ce statele balcanice și  Regatul Ungar au devenit raiale, sangeacuri și pașalâcuri  (Temă conferențiară a Părintelui Nicolae la Istanbul, cum indică  într-o amplă Prefață  Prof. dr. Dorel Cosma.)

          Sultanii se proclamau ca urmași de drept ai Împăraților romani răsăriteni și în această virtute, stăpânitori ai lumii, iar ei  ,,au acordat drept de succesiune singurilor succesori legitimi sanguini romani, PRINȚII ROMÂNI. Nici grecii, nici slavii, nici germanicii nu aveau sangvinitate romană și nu o vor primi. Această ereditate -de pildă- a fost obținută cu greu de Carol I, printr-un pogorământ (concesie-n.n.)a sultanului Abdul Aziz, cu acordul Pariarhului, după ce Carol I a devenit ortodox.”

                     De aceea, Mihai merge în vizită la Parga la împăratul Rudolf împodobit ca un prinț imperial roman, cu mantia cu granate princiare *a se vedea pictura descoperită de Bălcescu a Voievodului român), iar lui Mihnea-vodă cel Rău, deși condamnat de turci la moarte, îi este permis să poarte mantia de aur a prinților romani estici. La fel, indică Părintele profesor:

                     ,,Petru Rareș a primit de la sultan a doua domnie ,,non pro serva, sed pro filio”- (nu ca serv, ci ca fiu), adică principe cu o filiație anterioară romană”.

                     În plus, pentru mulți fapt inedit, prinții ruși , cum a fost Ivan cel Groaznic, iau în căsătorie prințese române  tocmai pentru a se înscrie și ei în această descendență romanică.

                     Pe asemenea încuscriri au întemeiat rușii dinastia Romanovilor.

          Demersul plin de cutezanță al Părintelui profesor Nicolae Feier  spre o a treia canonizare  de sfinți români este extrem de bine argumentat și documentat, chiar cu exhaustivitate, bazat pe o excepțională informare și probațiune, beneficiind de o limpiditate de cristal a exprimării,  totalizare de virtuți care îi conferă o aură de înaltă intelectualitate.

          Se cuvenea  ca acest demers să fie întreprins de un ardelean, căci la Turda s-a jerttfit marele voievod. Și se mai cuvenea să fie întreprins de un bistrițean, fiindcă aici a fost închis Stavrinos, chiar în lăcașul Bisericii unde slujește părintele prof. Nicolae Feier.

          Nicio biruință nu este înaltă fără zbucium și luptă, iar lupta autorului și a celor ce îl susținem este cu percepțiie, obișnuințele pe care ni le-am format în jumătatea de secol de ideologie comunistă, care falsifica toate după interesele de moment ale puterii.

                   Cei care cred că știu totul și s-au închis în temnița autosuficienței, sunt  cel mai greu de convins, așa cum arăta cândva Sfântul Ioan Hrisostomul. Degeaba le expui lucruri înalte; ei nu mai au nevoie de altceva.  Acest „zid”numai păsările-l trec, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, toate sunt cu putință.

                                                                  X

          Efortul auctorial nu este singular și acestuia i s-au asociat voci de înalt prestigiu din ierarhia religioasă, ca și din spațiul socio-cultural al județului nostru.

          În acest sens aș vrea să citez un fragment din  cele trei pagini ale intervenției epistolare a Președintelui Curții Constituționale a României (2010-2016), dl. AUGUSTIN ZEGREAN:

 

PREAFERICIRII SALE,

          PĂRINTELUI DANIEL,

                    PATRIARHUL rOMÂNIEI

 

                   PREAFERICIREA VOSTRĂ,

 

         Catedrala Mântuirii Neamului, care înveșnicește numele Prea  Fericirii Voastre, ctitorie pe care, în calitate de președinte al Curții Constituționale a României am sprijinit=-o cu smerită și tainică putere ori de câte ori s-au ridicat împotrivire, i-am urmărit cu interes evoluția, păstrând despre aceasta o tăcere discretă, eu nu o văd împlinită fără ca între Sfintele moaște din Sfânta Masă să se așeze și cele ale Martirului Întregii Ortodoxii, principele Mihai Viteazul.

          Stă în mâinile Prea Fericirii Voastre, Părinte Patriarh, să eliberați spre zborul unei veșnicii sfinte și binemeritate aripile Martelui Vultur, sufletul Principelui Mihai Bravul, încătușat în iubire de Neam și de Lege, dusă până la Marea Jertfă de Sine, după modelul Mântuitorului nostr, IISUS HRISTOS și a tuturor sfinților mărturisitori, astfel înveșnicindu-vă numele și demnitatea patriarhală.

          Îndrăznesc să mă adresez Prea Fericirii Voastre în vederea susținerii propunerii de canonizare între martiri a PRINCIPELUI MIHAI VITEAZUL propunându-vă spre analiză atentă o nouă lucrare aghiofgrafică a părintelui profesor Nicolae Feier.

          Invitația primită de la părintele profesor și cercetător Nicolae Feier din Bistrița, de a exprima un punct de vedere cu privire la demersul domniei sale în vederea canonizării domnitorului Mihai Viteazul, de la jertfirea căruia se vor împlini anul viitor 425 de ani, a fost pentru mine onorantă și surprinzătoare/../ și mărturisesc că a fost în același timp o mare provocare, știind că același autor s-a învrednicit de darul de a alcătui documentațiaile istorice pentru canonizare ale Sfântului Pahomie de la Gledin și ale Sfinților Mărturisitori năsăudeni.

          Situația a devenit și mai interesantă după ce am lecturat de mai multe ori această lucrare precum și opera lui Stavrinos: „Vitejiile preapiosului și Preaviteazului Mihai Voievod”, vistiernicul și sfetnicul credincios al lui Mihai Viteazul, scrisă în  perioada în care a fost închis la Bistrița în cetatea Bistriței în perioada 1601-1602.                            

                                                          X      

  Credem că o bună difuzare a lucrării Părintelui profesor în mediile intelectuale și ierarhiile bisericești va genera o schimbare radicală de percepții, înlăturând stavilele vechilor noastre habitudini.

          Îndestul șovăim a ne afirma valorile. Ezităm, întârziem, ne lăsăm copleșiți de multele dezbinări și invidii dintre noi. Iar cele ce ar fi posibil a se realiza nu sunt pentru autor sau un grup, ci pentru interesul național, pentru Credința noastră milenară.