Mireasma altor vremuri- Plătăreşti

Pe drumul ce duce de la Bucureşti spre Giurgiu şi Dunăre, călătorul se putea întâlni până de curând cu nişte ruine mai bine păstrate, a ceea ce a fost aici o mănăstire întemeiată de Matei Basarab. Câte ar mai putea povesti locurile acewstea încărcate de istorie, e de mirare. Pe aici trecea drumul domnilor maziliţi şi care trebuiau să se prezinte la Poarta Suspinelor de la Istanbul, neştiind dacă vor scăpa de la descăpăţânare...Şi tot pe aici treceau drumurile noilor voievozi care veneau cu cai hodiniţi şi dor de viaţă, să-şi ia tronul în primire.
Până şi zidurile au o suferinţă a lor. Mănăstirea a fost de multe ori prădată de cumpliţii jefuitori turci şi mai ales de tătari, despre care hrisoavele vremii spuneau că „n-au mai lăasta fir de iarbă să crească şi glas de cocoş să se mai audă”
Dar ce n-a fost biata mănăstire înconjurată de chilii de-a lungul vremurilor? Au vieţuit aici călugări, apoi măicuţe, a fost şi bolniţă, depozit pentru feluriţiii năvălitori: trupele austriece sau ruseşti, inchisoare pentru opozanţii regimului comunist, apoi iar mănăstire. După anul 2.000, se vede că soarele a început să răsară şi peste aceste locuri. S-a recădit ansamblul prin grija Episcopiei Sloboziei şi Călăraşiului, vieţuind la început călugări, iar după 2008, s-a revenit la statutul de mănăstire pentru maici.
Contorsionate istorii, adesea martirice pentro oameni şi pentru locuri..., într-un Univers în care toate sunt suferitoare şi neliniştite- şi lucruri şi oameni.