Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Mitul androginului în poezia de dragoste a lui Constantin Rîpă

Icu Crăciun

Anul acesta (2018) am primit de la dl. Constantin Rîpă o carte de poeme. Ea se intitulează „Fiindu-ți aproape – Poezii (numai de dragoste)” (Ed. Charmides, 2013). Din monografia d-lui Adrian Țion („Constantin Rîpă – Muzicianul și poezia”, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018), dedicată acestui „creator polivalent”, cum îl numea regretatul critic Petru Poantă, reiese că într-adevăr, în spațiul competenței sale intră muzica, - este muzicolog, compozitor și dirijor -, cât și poezia (la ora actuală are publicate nu mai puțin de 10 volume de poezii). Despre lirica sa și-au exprimat opinia: Petru Poantă, Mircea Popa, Ion Mureșan, Marcel Mureșeanu, Michaela Bocu, Adrian Țion ș. a., unii sesizându-i spiritul faustic, viguros, plin de patos, pe care C. R. și-l asumă până la autoflagelare, alții au scris că eul poetic și cel meloman (dată fiind formația domniei sale) se interferează pentru a atinge sublimul, sau despre alteritatea specifică ființei umane, mai puțini însă despre mitul androginului, cultivat cu har în multe din creațiile sale.
În acest volum, el și-a adunat poemele de dragoste în care se poate distinge căutarea permanentă a perechii, ieșirea din timpul istoric, cotidian și intrarea pe tărâmul imaginarului, fără a-și atinge vreodată dorința. Pornind de la faptul că în antichitate androginul reprezenta armonia sufletului înaintea încarnării, a masculinului cu femininul, simbolul acestuia a apărut încă din zorii umanității. La triburile indienilor americani, creatorul era văzut ca o astfel de ființă care creează din praful de pe mâinile sale doi frați, unul putând crea o lume, iar celălalt opusul său. În „Banchetul” lui Platon se povestește că, la început, pe pământ, trăiau doar ființe androgine, adică doi oameni lipiți spate-n spate: bărbat și femeie, două femei sau doi bărbați. Puterea lor era nelimitată. Pentru a nu fi amenințați de aceștia, zeii i-au despărțit, iar aceștia, pierzându-și puterile, intră într-o letargie completă și încep să moară pe capete de tristețe și de dor. Pentru a le da un motiv să trăiască, zeii l-au creat pe Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. Astfel că oamenii au trebuit să-și caute continuu jumătatea, iar cei care o găsesc se contopesc și formează ființa de odinioară. Acest motiv a fost preluat și de Rebreanu, în „Adam și Eva”, dar dintr-o altă perspectivă, dar și de M. Eliade în „Noaptea de Sânziene”. În cartea sa, „Bărbat și femeie în Dumnezeu și Creație”, filozoful german Jakob Boehme (1575-1624) scrie că Dumnezeu are două părți: una masculină (Dumnezeu Tatăl) și una luminoasă, feminină (iertarea adusă de Dumnezeu Fiul). Adam a fost creat după căderea din grație a lui Lucifer pentru a conduce el îngerii. Așadar, după acest autor, Adam a fost inițial înger și a fost căsătorit cu Sophia, înțelepciunea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Adam nu a fost perfect. În clipa când i-a slăbit conștiința divină, va adormi, și când se va trezi va fi sedus de cele materiale. În timpul somnului său, Dumnezeu a creat-o pe Eva și cele două flăcări se vor despărți. Femininul și masculinul, fiind despărțiți, va apărea, firește, riscul păcătuirii ceea ce se va întâmpla în momentul mâncării fructului oprit. Adam va avea o soție comună, pe Eva, iar procrearea, conștiința sexuală va înlocui conștiința divină.
Nealiniat la nici un curent sau grupare literară, neținând cont de vreun canon specific acestei bresle, prin poezia sa erotică, C. R. este o prezență inedită în peisajul literar contemporan. Cert este că tema androginului este întâlnită în multe din poemele incluse în acest volum. În „Întâlnire”, ființa feminină nu este încă întrupată, dar eroul liric o așteaptă sau este în căutarea ei: „Tu nu ești încă înființată / Ora apelului nostru / Se plămădește prin ere, înaintând, / Cineva o cunoaște și așteaptă / Ca s-o vestească, nu prea timpuriu ? Nici locul nu se alege, / Doar liniștea universului.” Odată devenită ființă umană, între cei doi are loc un dialog în spiritul romantismului întârziat: „Și ea tânără, mă întrebă, foarte tânără / „Câți ani ai?” / O, mulți, foarte mulți / Mai mult de o mie / Am trăit foarte multe vieți / Vreo 150, sau, nu mai știu / Și voi mai trăi foarte multe / Nenumărate chiar / De aceea nu știu câți ani / Voi avea la următoarea întrebare / a ochilor tăi”. (Și ea). Când se vor regăsi, se vor contopi și vor recăpăta puterile anterioare până și pentru a înfrunta cârmuitorul lumii: „Așadar ne-am strâns / Reușind să ivim o divinitate / A cărei frumusețe o contemplam / Într-o sacră intimitate / În care definitiv îmbrățișați / Ne-am oferit adorației / Îndrăgostiților pelerini / La templul divin / Al iubirii”. (Divinitate). Același lucru este clamat într-un alt poem: „Știi, când respirațiile noastre / Ne abureau fața / Iar săruturile ne lipeau buzele / Creând o mică vară / În jurul gurilor noastre? / Atunci n-am avut încotro și ne-am strâns definitiv / Unul în altul / Fără să știm (să ne pese) de vreo / Trădare totală / A tuturor celor dinafară;” (Știi,) Mesajul este același: numai prin iubire vor putea trăi veșnic: „Și cum la fel curgem / În timp plural / Ca două universuri / Sortite unui colaps singular / Ne-om abandona unul altui / Ca două înțelesuri / Dincolo de destin / Pentru ca noi să fim, noi să fim / În milenii de nedespărțiți / În univers infiniți. ” (Colaps) Și exemplele pot continua.
Prin această carte, vă invit să faceți cunoștință cu un poet tulburător prin arta sa inefabilă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5