Moftul democratic la români sau despre şcoala de acasă (homeschooling)

Ne putem mira  cum e posibil să existe aceleaşi argumente împotriva educaţiei la nişte triburi uitate de lume din Amazonia, ca şi la o  mână de intelectuali de la noi, precum şi la secta Boko Haram a islamiştilor radicalizaţi din Nigeria. Şi exemplele se mai pot continua. Cu toţii, atât de diferiţi şi aflaţi la incredibile distanţe kilometrice, se aseamănă prin aceea că suferă de sindromul "deşteptăciunii”, conform căruia educaţia nu este bună, nu le foloseşte la nimic, nu vine în ajutorul muncii şi felului lor de viaţă şi că ei îşi educă propriile odrasle mult mai bine.

  Secta din Nigeria (renumită prin violenţele ce le generează, ajunse genocid etnic şi cultural) chiar aşa se numeşte: „Boko haram”, adică educaţia, învăţătura (de tip occidental, neislamică) este ceva zadarnic, de haram. Cuvântul acesta intrat la noi pe filieră turcească, este arab la origine. (Un mare bei turcesc, la ale cărui mese se făcea „haram”, adică risipă, şi-a pierdut capul din porunca sultanului Murad al al II-lea.)

    O să-mi spuneţi şi domniile voastre, cititorii, că de când este lumea, românii practicau „home scholing” –ul, ţinând copiii acasă.

  -Dom’ profesor, la ce-i folosesc analizele dumitale pe text şi ecuaţiile de gradul doi ficiorului meu când mulge oile şi paşte vitele? El trebuie să muncească, nu va fi domn!

   Acuza că şcoala nu formează deprinderi practice, utile e deci mult mai veche, doar că în zlele noastre „Nălbarii” (după numele cuplului care vrea a-şi educa fiica acasă) cred că argumentele lor sunt în ton cu cele mai noi precepte educative. Eroare străveche!

    Întâi de toate şi părinţii trebuie să ştie că educaţia la domiciliu nu este legală în România, neexistând decât învăţământul de stat şi particular acreditat de stat. Sancţionarea este deci inerentă şi iminentă.

 Ideea şi practica „educaţiei acasă” este absurdă. Dăm câteva argumente necesare, cu scopul  de a scoate din cap această „găselniţă pedagogică”  celor care se simt tentaţi (ispitiţi) să-i urmeze fie şi ca idee.

     1. Pe ce bază se face educaţia de acasă (homescholing)? Ce obiecte? Ce programă? Ce standarde trebuie să ajungă?   Este o educaţie sistematică sau una fără orare şi organizare, din ce aude de la „genialii părinţi”? Adică o educaţie liberă (mai precis  haotică)?
      2. Cine educă? Mama, tata, ambii? Renunţă la serviciu pentru a-şi educa unu-doi-trei copii? Dacă  se îmbolnăveşte singurul educator posibil-mama, tata, suplineşte vecina, unchiul, mătuşa? Intră copilul într-o vacanţă? Dacă educatorul are serviciu, se face educaţia în timpul liber al educatorului (după serviciu)?

       -Ce studii, ce competenţe au educatorii?

     3. La terminarea „studiilor”, cine le dă  un certificat, un act legal, doveditor că nu s-a pierdut vremea de-a moaca. Mama? Tata?

     4. Educaţia se face pentru ca elevul să facă faţă unor nevoi sociale sau va fi bun cel mult pentru uzul familiei? Dacă se intenţionează integrarea ulterioară într-un ciclu superior: liceu, facultate, va rezista şcolerul crescut în sera lui "mama şi tata"? (Bine ştiind  că dincolo de clasele I-IV, educatorii nu mai fac faţă cerinţelor exponenţiale de instruire la multe obiecte.)

   4. Domnii Nălbaru se declară oripilaţi de concursurile pentru competitivitate din şcoli şi le socotesc „traumatizante”. Dar... în viaţă vor mai face faţă inerentei competiţii dintre oameni fiii dv. „crescuţi” la umbră ca să nu-i atingă adierea vântului?

CONCLUZIE: Viaţa spulberă cu lejeritate şi severitate acest moft al unor  vipuri inconştiente, snoabe, ignorante şi  arogante. De mirare că mass-media le acordă atenţie, diseminându-le intruziunea, în loc să evidenţieze de la început absurditatea şi ridicolul.

     Să demolăm încă o părere larg răspândită şi nu mai puţin nocivă: că nu toate cunoştinţele din programa şcolară au o utilitate. Este firesc pentru o parte majoră a sistemului de învăţământ, chiar până în clasa a X-a să fie aşa. La finalul acestei etape, elevul este capabil de obicei să aleagă din multiplele oferte domeniul în care  poate să performeze. De accea există aşa numitul trunchi obligatoriu, la care se adaugă oferte opţionale. Trebuie spus că pe parcursul specializării elevului, prin şcoală profesională, liceu şi mai ales într-o  facultate, formarea sa nu va fi redusă complet la stricta specializare, ci va avea suplimentar obiecte adiacente(de tip policalificare) sau altele, care-i deschid şi orizontul intelectual.

  Nu este posibil să permitem un învăţământ primitiv, reducţionist la „supravieţuire” intelectuală. Chiar ciobanul de azi nu mai e  cel de acu o sută de ani. El trebuie să cunoască şi un pic de ecologie şi cum se relaţionează munca lui cu piaţa şi multe altele, spre folosul cui are oile.

  Oare, dacă nu avem şansa de a merge în Cosmos, nu mai are rost să se predea astronomia? Viitorul informatician nu trebuie să cunoască marea literatură naţională şi universală? Educaţia modernă presupune capacitatea de a învăţa continuu, a fi multilateral şi policalificat. Globalizarea cere  oameni capabili să treacă de la un domeniu la altul; altfel avem probleme sociale grave.

  La ora actuală, după ce statutul şi demnitatea  profesorului în şcoală au fost subminate, spulberate şi batjocorite, vin acum acuze că nu corespunde, vezi-Doamne, mofturilor nălbarilor şi altor neavizaţi şi nechemaţi a-şi da cu părerea. Lăsaţi, domnilor, ca profesorii să educe! Lăsaţi judecătorii să judece, preoţii să slujească lui Dumnezeu şi oamenilor! Lăsaţi medicii să-şi facă treaba! Ciobanul să fie la stână, profesorul la clasă!

  La noi, ospătarii au fost făcuţi generali, nepricepuţii sunt cu doctorate, părinţii şi elevii au ajuns mai mari ca profesorii. E vremea să oprim dezastrul.