Am un copil. E al meu sau al statului?

Dacă spun „am”, ar însemna că e doar al meu. De vreo trei mii de ani am putut auzi vorba părinţilor: „al meu e (copilul); eu l-am făcut, eu îl omor”- vorbe care semănau mai curând  cu ale unui stăpân de sclavi decât cu ale unui părinte nu prea dus la Biserică. Că de-ar fi mers, ar fi auzit îndemnurile la dragoste care trebuie să  domine relaţia între  părinţi şi copiii lor şi poate le-ar fi aplicat.

   Iubiţi taţi şi mame de pretutindeni şi de pe toate meridianele: nu bateţi copiii! Doar împrejurări extraordinare şi unice ar justifica asemenea măsuri. E degradant, iar ei nu vor uita niciodată gestul urât, care  va păta amintirea voastră -necesar luminoasă- în minţile lor. Societatea a ajunns să nu mai permită prin lege măsurile contondente în şcoală şi în familie chiar, cum au implementat statele nordice, la noi limitându-se la cadrul şcolar şi timid în rest.

   Dacă autoritatea statală constată că părinţii exced în zelul lor, iată măsura dură şi fără avertismentele de rigoare ale statului norvegian.  

   Să-mi fie scuzată o mărturisire intimă: la puţină vreme  după ce am auzit despre cazul din  fiorduri şi am văzut ceva demonstranţi la Bucureşti, am pariat că e vorba de o familie de români dintr-o  sectă, iar prompţii demonstranţi erau şi ei membri ai acesteia. Românii s-au plasat apoi grabnic de partea familiei Bondariuc, fiind şi noi români. Avem o tradiţie, nu? Dacă un PSD-ist era citat cândva la tribunal, tot partidul mergea să-l susţină; dacă un minoritar era judecat, musai de o solidarizare. Optica începe însă a se schimba şi la noi, deşi încet. Reflexele au mai rămas.

  Ca profesor şi din numeroase documentări, ştiu că unele secte din plan naţional, din SUA sau alte state europene au privirea educativă întoarsă spre Vechiul Testament, unde domină conceptul că „părintele care-şi cruţă copilul îl urăşte”, iar nuiaua este la mare cinste educativă. Un pastor penticostal vorbea zelos, dar îndulcind bine lucrurile, despre „disciplinarea din familie”. Deşi a răsărit Soarele iubirii şi iertării, HRISTOS Domnul, noi predominăm cu măsura  dintelui pentru dinte interuman şi intrafamilial. Cu Mântuitorul Preasfânt s-a făcut o „reinnoire a lumii” , a felului de a trăi,  inclusiv de a educa. Citeam o carte a unui zelos american, unde-şi povestea „măreţele” sale metode educative, unde greşeala fiului fără pedeapsa cuvenită nu e posibilă. Ni se arăta -de pildă- greşeala copilului-elev, părintele îi aplica o corecţie fizică cum socoatea el că e mai nimerit şi apoi îl invita: ”Acum hai ,fiule, să îngenunchem şi să ne rugăm împreună!”Nu ştim cât chef de rugăciune mai avea băietul, dar... Nici nu bănuieşte „educatorul” că această metodă va risipi dragostea copilului pentru el ca tată şi mai grav, îl va îndepărta şi de Dumnezeul pedepsitor, neştiutor că mai este şi mustrare şi iertare. Copilul acesta, când va mai greşi, va şti că îl aşteaptă neîndurata pedeapsă şi va încerca s-o evite minţind de frică şi ajungând adult un fricos şi mincinos. Aşa s-au făurit şi atei ca Lenin,  Renningthon, Ernest Renan etc., etc.

    Iertarea şi  mila şi dragostea sunt diamantele cele mai de seamă nu doar din coroanele împăraţilor (ca să-l parafrazez pe Napoleon), dar şi din coroana părinţilor mame şi taţi.

    Libertatea şi   prostească toleranţă născute din idolatrizarea copilului sunt la fel de păguboase ca şi excesul de pedepse şi privaţiuni impuse.

     Împotriva violenţei familiale: soţ-soţie sau părinţi-copii, statul, cu rol de protector  social, intervine şi dă adăpost soţiei (de obicei victimizate) sau  îl detronează pe părinte din drepturile sale în raport cu copilul. E salutar acest rol, fiindcă multe răutăţi sunt în familiile noastre şi în societatea noastră de altfel. „La noi, de sute de ani, nici câinii nu sunt bătuţi”-spunea un tânăr norvegian. Salutăm statele civilizate nordice, deşi acolo s-a sărit uneori peste cal cu educaţia copiilor până la nivele alarmante sau chiar abuzuri.

     Chiar în acest caz, în care familiei Bondariuc i s-au luat copiii „cam cu grăbire” s-a făcut vorbire că unele familii biparentale aşteaptă grabnic să pună mâna pe ceva copii prin metode deloc ortodoxe. (Care lucru bun nu suferă pervertire în lumea noastră la urma urmei?)

     În cazul acesta, cred că normal ar fi fost să se dea familiei avertismente de vreo ori, ca ulterior să se aplice cu rigoare măsura radicală. Personal cred că familia are o problemă de educaţie neconformă unui stat civilizat , iar domnul stat din fiorduri trebuie să studieze mai atent problemele înainte de a arunca harponul.

      Şi totuşi...cum rămâne cu interogaţia din titlu? Ai cui sunt de fapt copiii? Mama zice sigură de biruinţă:

     „-Don’ judecător, ştiţi bine că eu l-am născut, alăptat, hrănit cu lingura. E al meu.”

    „Do’nu judecător –replică tatăl sagace-  dacă eu  pun monede de-o cafea în automat, cafeaua aceea e a automatului sau a mea?”

     Statul intervine: „Dacă-s crescuţi cu rele tratamente, vi-i iau, fiindcă nu suntem dobitoace. Ba şi acelea beneficiază de protecţia legii.

    Adevărul e că ai lui Dumnezeu sunt copiii şi astfel nu putem să ne purtăm nicidecum rău cu ei, nefiind ei doar ai noştri. Şi nici măcar noi, părinţii nu suntem „ai noştri”.. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? –zice Sf. Apostol Pavel- căci aţi fost cumpăraţi cu preţul sângelui lui HRISTOS.”Şi că avem a da seamă pentru toate ce ni s-au dat.

    Numai de vom rămâne cu toţii în legea iubirii lui Dumnezeuu vom creşte cu adevărat frumos şi iubindu-ne unii pe alţii -părinţi şi copii- până la a ajunge la a ne asemăna într-un fel sau altul, smeriţi, la  HRISTOS”- modelul suprem al tuturor veacurilor.