MUZA LA TELEFON Doamnei scriitoare Dr. Dr. Ana Tătar

Ţârr! Ţârr!...

Iar mă cheamă eternitatea!

Nu eternitatea, aţi ghicit, ci o prietenă care nu m-a uitat şi care-mi face cinste cu conversaţia ei.

Da, cinste, zic, nu fantazez, fiindcă la celălalt capăt al firului se află o persoană, autoarea unui şir mare de cărţi prin care-şi deconspiră identitatea, ca neobosită luptătoare pentru românitate, pentru ridicarea şi promovarea prestigiului României în lume.

Mă laud? Nu!

La celălalt capăt de fir stă tocmai o Doamnă pe care să o scrii cu literă mare: Doamna Dr. Dr. Ana Livia Tătar!

A binevoit să-mi spună că a revenit ca să se stabilească în ţară şi tocmai în Bistriţa, aş zice, în sălaşul de unde a purces, această mică/mare stea-femeie luptător pentru o cauză a unui popor.

Şi amintirea, sau amintirile, care sunt, la vârsta noastră, cei mai buni prieteni, iar vin să îmi ţină de urât.

Mă văd în urmă cu mai şaptezeci de ani – elevă în clasa a III-a la faimosul „Polgari Leany Iskola”.

Şi, o scenă, care după atâţia ani mi se descoperă clar ca şi tablourile ce stau în faţa mea.

Era pauză şi eu stăteam în prima bancă – nu ştiu cum de ajunsesem acolo, iar la doi paşi de mine, dincolo de bănci era Nuţa. Da, aşa o ştiam noi atunci pe fiica părintelui Tătar, profesorul nostru de religie.

Zâmbea îngăduitor, dar eu descifram în zâmbetul de pe faţa ei frumoasă un semn de superioritate.

Era elevă într-o clasă mai mare (doar cu un an) şi noi, celelalte eleve o vedeam ca pe o persoană situată „mai sus” deoarece provenea dintr-o familie de intelectuali.

-„Vântul! Vântul!/ Adie uşurel!/ În zvon de seară, când e primăvară!.../, aşa ne încânta Nuţa cu cântecul ei, acompaniindu-se de acordeon, pe la serbările şcolare.

Dragi imagini ale unor vremi apuse! Copilărie nevinovată, care mai stăruie-n amintiri!

Dar să lăsăm trecutul în pace şi să ne apropiem de rafturile unei biblioteci unde stau frumos aşezate un număr de cinci volume intitulate „Prezentă la datorie” – o amplă expunere a unui lung şir de corespondenţe cu multe personalităţi ale unor ţări europene şi nu numai, în care onorata Doamnă se deconspiră ca mare patriotă.

Şi alături... o carte de amintiri în care-şi descrie(povesteşte) tinereţea, cu toată duioşia, nostalgia ce ne-o dau aminitrile.

Dar cea mai mare realizare a Doamnei este acel Dicţionar de pronunţare a Limbii Române pentru străinii germani şi englezi care vor să înveţe Limba Română.

Da, carte unică în lume şi care i-au răpit nenumărate ceasuri de dăruire în exilul din Heidelberg unde şi-a chinuit greu degetele bătătorite de scrisul la maşină a acestei cărţi, care a cerut nu numai ani de muncă minuţioasă ci şi de dăruire, răbdare, studii comparative şi alte ingrediente care-ţi macină făptura, pentru ca, în final, să ai satisfacţia că ai făcut un lucru neobişnuit pentru ţara ta!

Se nasc eroi şi-n lupta paşnică! Şi acest eroism este tot atât de pretenţios, tot atât de mare!

Dr. Dr. Ana Tătar a fost declarată de trei ori „Femeie a anului” în Statele Unite ale Americii!

Cadrul acestui articol nu-mi permite să scriu tot ce ar trebui, dar fiindcă e dimineaţă foarte devreme, iar eu scriu stând încă în pat, îmi permit a face o urare:

- Bună dimineaţa, Doamnă, şi bună să vă fie inima, iar imaginea pe măsura faptelor!