Napoleon Bonaparte … redivivus

   La împlinirea a 200 de ani de la sfârșitul vieții pământești a lui Napoleon Bonaparte, sfârșit petrecut la 5 mai 1821, ora 17, 49 în Longwood House, o reședință modestă, situată în izolata insulă Sf. Elena din Atlanticul de Sud, breasla istoricilor din numeroase țări, dar nu numai ei, au readus în atenția iubitorilor de istorie, viața și faptele acestui „titan” al lumii moderne.

   După izolarea impusă de englezi în insula Sf. Elena, figura și faptele lui Napoleon Bonaparte au început treptat să fie date uitării. Odată cu înlăturarea sa ca împărat al francezilor apunea cea mai strălucitoare perioadă din istoria Franței, pe care însuși Napoleon o sintetizase magistral în memoriile dictate lui Las Cases   …   „Doar neșansa a lipsit faimei mele, am purtat coroana imperială a Franței, coroana de fier a Italiei, iar acum Anglia mi-a dat o alta, mai mare și mai glorioasă, aceea purtată de Mântuitorul lumii, o coroană de   …   spini”. Reședința unde și-a petrecut ultimii șase ani din viață, Longwood House, a devenit încă din 1858 proprietatea Franței, iar mormântul unde a fost așezat și și-a dormit somnul de veci, a fost golit de rămășițele pământești încă din anul 1840 și depuse într-un sarcofag de porfir roșu la Domul Invalizilor din Paris. După moarte s-au găsit pe cadavrul său urmele unor răni de care nimeni nu știuse vreodată. Din memoriile sale, dictate în principal lui Las Cases, atunci când se afla în „izolare” în insula Sf. Elena, reiese faptul că el era convins de gloria sa postumă și a încercat  să explice viața sa extraordinară printr-un concurs de împrejurări unice care nu apar decât odată la o mie de ani. Dispariția lui de pe marea scenă a istoriei a avut asupra contemporanilor efectul asemănător unei încetări neașteptate a unui uragan ce bântuise mulți ani cu o furie nemaiîntâlnită prin Europa. Parcă în anul bicentenarului morții sale  se adeveresc spusele lui Chateaubriand   …   „În viață, a pierdut lumea, mort, el o stăpânește”.

   Documente interesante încearcă să scoată în evidență interesul pe care acesta l-a manifestat față de Principatele Române, mai ales datorită poziției lor geostrategice  și sub a cui stăpânire se află acestea. Cedarea lor Rusiei i se păruse întotdeauna de neacceptat, la fel ca și desființarea Marelui Ducat al Varșoviei. Și totuși, prin Tratatul de la București din 28 mai 1821, teritoriul dintre Prut, Nistru și M. Neagră a fost cedat Rusiei țariste, urmând apoi pentru locuitorii acestui teritoriu o istorie foarte zbuciumată.