Nicolae Băciuţ: În acest an în care eu rotunjesc o vârstă mi-am propus un proiect de Guinness Book

Rep.: - Vă felicit pentru tot ceea ce faceţi, sunteţi un amfitrion, un realizator de evenimente deosebite, în calitate de director al Direcţiei pentru Cultură Mureş. În această perioadă grea, cu pandemie, cum aţi reuşit să mergeţi mai departe?
Nicolae Băciuţ: - Paradoxal, mi-a fost bine, pentru că am avut mai mult timp la dispoziţie şi am reuşit să ţin ritmul nu doar cu o revistă, pentru că, pe lângă revista „Vatra veche”, de trei ani am început să editez şi revista „Cadran – Jurnal mureşean”. În acest an în care eu rotunjesc o vârstă, mi-am propus un proiect de care m-am ţinut până la zi, de Guinness Book dacă vreţi, pentru că mi-am propus ca în fiecare lună să public două cărţi ale mele, o carte din universul literar extins, şi interviuri, şi critică literară, şi poezie, şi jurnal, de toate - 12 cărţi - şi alte 12 cărţi cu jurnalul fiecărei luni. Suntem în iunie şi deja am publicat şase cărţi şi şase jurnale şi, dacă Dumnezeu e îngăduitor şi bun cu mine, mă ţine în putere şi sănătate, sper ca în decembrie, de ziua mea, la 65 de ani, cele 24 de cărţi să fie cele 24 de ore ale zilei mele.
Rep.: - Mergem la colindat împreună să le vedem.
Nicolae Băciuţ: - Eu vă aştept de pe acum. Chiar vreau să fac un moment deosebit. Nu vreau să fiu ipocrit. Ştiu că pe mine nu mă iubesc instituţiile de cultură tocmai pentru că le sfidez şi nu mă milogesc la nimeni.
Rep.: - Faceţi prea multe lucruri şi, câteodată, le luaţi „faţa”.
Nicolae Băciuţ: - În momentul în care faci ceva nu câştigi nici prieteni, nici admiratori în măsura faptelor tale dar, în schimb, ţi se adună duşmanii şi adversarii cu lopata. Toţi te urăsc, toţi te duşmănesc de parcă ai lua de la ei ceva. Eu nu iau de la nimeni, eu dau tuturor. Acest lucru vreau să-l fac şi la sfârşit de an. Vreau să dăruiesc şi nu să primesc, tocmai pentru că la Târgu Mureş i-am urmat lui Romulus Guga şi am descălecat a doua oară în cultura mureşeană, unde era nevoie de eforturi supraomeneşti – ştiţi mai bine decât mine – pentru că trebuie să ne luptăm nu numai cu noi ci şi cu alţii care nu ne-au iubit toată istoria. Eu nu am vrut să demonstrez nimănui nimic. Ceea ce eu fac, fac pentru acesta este felul meu de a fi. Pentru mine, scrisul şi mişcarea culturală sunt ca apa şi aerul. Nu pot trăi fără ele. Ceea ce fac nu-mi cere nimeni, nu mă plăteşte nimeni. Fac totul pe munca mea, pe eforturile mele, pe timpul meu. Nu fac asta să primesc laude, aproape că am o uşoară iritare atunci când cineva vine şi-mi mai dă câte o diplomă. Dar, nu sunt atât de fariseu, sigur că mă bucur, dar nu aceasta este ţinta mea.
Rep: - Aţi primit în anii trecuţi diplome naţionale extrem de importante, astfel că aţi trecut peste asperităţile colegiale.
Nicolae Băciuţ: - Da, şi îmi sunt foarte dragi. Dar, nimeni nu a adus vreodată la Târgu Mureş un premiu „Mihai Eminescu” dat de academicianul Mihai Cimpoi, nimeni nu a adus un premiu „Nichita Stănescu” dat de academicianul Eugen Simion, nimeni n-a adus un premiu „Grigore Vieru” dat de academicianul Valeriu Matei la Chişinău. Pentru mine, acestea sunt premii, nu pentru că trimiţi cărţile la filiala din care faci parte şi primeşti o diplomă şi bani de suc.
Rep: - Sper că veţi aduce aceste premii la Chintelnic şi vor intra în patrimoniul judeţului Bistriţa-Năsăud.
Nicolae Băciuţ: - Este aproape o obsesie a mea aceea de a face din casa în care m-am născut o casă în care să adun tot ceea ce am reuşit să fac eu pentru lumea aceasta. Nu ştiu, poate că voi reuşi să fac un soi de spaţiu memorial. Nu vreau să fiu atât de provocator, pentru că unora le sună urât dacă le spun că vreau să fac casă memorială.
Am trecut prin Reteag, pe la Casa Memorială „Ion Pop Reteganul”, care a fost o mare personalitate a veacului său, şi vreau să vă spun că buruienile au intra până în târnaţ. Nu trebuie să fie un spaţiu memorial, trebuie să fie un spaţiu viu. Ştiţi mai bine decât mine că în judeţul Bistriţa-Năsăud sunt doar trei case memoriale şi jumătate: e Casa Rebreanu, Casa Coşbuc, Casa Ion Pop Reteganul şi Casa Andrei Mureşanu, care nu este cu adevărat o casă memorială în sensul propriu al termenului. Scriitorii contemporani nu au niciun spaţiu memorial. Măcar să aibă o placă pe casa pe pe blocul pe care au locuit. E multă ingratitudine. Eu aş face. Ceea fac eu fac din munca mea şi din banii mei. Nu am cerut bani nici de la Primărie, nici de la Consiliul Judeţean, nici de la FCN, de la nimeni. În Bistriţa sunt bani şi aş vrea ca acei bani care se cheltuie să se regăsească şi în astfel de lucruri nu doar în interesele personale ale cuiva. Doar atunci am simţi că trecerea noastră prin lume e reală, e adevărată şi nu e actoricească, nu suntem doar nişte păpuşi care ne umflăm cu paie, nişte burţi ale orgoliilor. Am o invitaţie, la Salva, deocamdată trebuie să perfectăm datele. Sunt un om ocupat, pentru că mi-am dat singur de lucru, nu mi-a dat nimeni. Aş putea să stau şi eu pe pat cu telecomanda sau cu telefonul în mână şi să mă trezesc din când în când. Dar eu prefer altceva, nu mă plâng, dar nici nu mă laud.
Rep.: - Se vede că faceţi totul cu profesionalism şi că vă place. Se vede când unui om îi place ceea ce face, se pricepe şi o face cu patimă. Vă mulţumim. Mesajul ar fi... De ce să fie alături de cultură? De ce să nu punem din nou lacătul pe cultură? Avem nevoie de cultură?
Nicolae Băciuţ: - Acum avem nevoie mai mult de cultură şi chiar de rezistenţă prin cultură decât aveam înainte pentru că, altfel, ajung să ne conducă proştii – poate nu este cel mai potrivit termen – dar sunt destule cuvinte din sfera semantică a prostiei în care să încapă calităţile celor care decid destinele noastre acum. Eu vă promit că nu o să fiu niciodată femeie şi că nu o să nasc niciodată decât idei.
Rep: - Referitor la acel vot în Parlamentul European....
Nicolae Băciuţ: - E treaba lor, eu am patru nepoate, nu au decât să facă ce vor ei.
Rep.: - Mulţumim.