Nicolae Pauleti – om luminat al vremii sale -

                Venise devreme pe tărâmul literaturii româneşti, ca tot devreme, poate chiar prea devreme, să plece din lumea asta, la nici 32 de ani. Datele biografice sunt sărace, cele mai multe deducându-se din scrisul său cu puternice note personale. Aflăm astfel că moştenise de la mama sa morbul tbc, că şi trupul său era împuţinat asemenea celui al mamei, că şi viaţa sa fu rânduită c-o scurtime nemeritată.

               Când fratele tatălui său, protopopul Vasile Pauleti, se aşeza la Roşia întru ale păstoriei în anul 1817, el abia doar că se născuse într-o casă de plugari (poate chiar prin 1816, deoarece Protocolul botezaților din Arhiva Parohiei Roșia de Secaș, pe care l-am cercetat filă cu filă și care începe cu anul 1817, nu consemnează numele său, nici pe acel an, nici pe cei următori. Și asta, în ciuda deselor referiri de ordin biografic strecurate prin poeziile sale, de multe ori ele dovedindu-se confuze și nesigure).

            Cu har către lumină şi pentru luminarea poporului (dovadă îndemnurile felurite lăsate pe cărţile-i de trebuinţă zilnică), protopopul, simţind germenele ce dădea să încolţească în sufletul nepotului, fără a avea însă cele de trebuinţă în sat, îl trimite la şcolile cele mari ale Blajului, astfel că între anii 1829-1840 fusese elev al acestor vestite şi cinstite şcoli.

            Relansarea pe care o cunosc şcolile blăjene după anul 1830 (odată cu deschiderea legăturilor către Moldova şi Ţara Românească, dar şi către Apus, şi, odată cu ea, şi pătrunderea literaturii române de peste munţi şi a celei apusene, poezia romantică germană aflându-se pe loc prioritar) dă posibilitatea elevilor lor să aibă acces la ideile ce animau Europa acelor timpuri. Aşa se explică explozia cunoscută de creaţiile poeţilor blăjeni de la „Aurora” (revista  şcolarilor) scăpând din atmosfera de „ştuduire” şi încorsetare impusă de regimul specific blăjean. Între ei, la loc de frunte, cu preponderență, se remarcă tânărul Nicolae Pauleti.

              Sub puterea înţelepciunii unor dascăli ca Timotei Cipariu (cu care de altfel era înrudit prin alianţă, unchiul său luând în căsătorie pe Veronica, verişoara cărturarului, fata popii din Sâncel) se plămădeşte un ucenic într-ale literelor, se formează un suflet arzând până la epuizare, creşte şi se desăvârşeşte un om de o mare gingăşie şi sensibilitate, cu mult simţ pentru cele ale spiritului.

                Poezia îi macină sufletul. Căutând şi găsind forme noi de exprimare,  scrie peste o sută de creaţii în versuri, pe care le publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi în revista cenaclului tinerilor studenţi blăjeni, „Aurora”. „Câmpul saltă în zimbire/Învăscut de multe flori/C-o dulcie viersuire/Paseri cântă în ziori,/Iar zefirul, dulce boare,/Suflă peste codrii verzi/Şi zăiţază celi vioare/Ce se-nşiră prin livezi./Decât toate-aceste însă/Ale firei disfătări/Pieptu-mi mai mult preţuieşte/Ale Minei sărutări./Sărutări de o copilă/Care dulce-nsuflă amor…”- zice el, cu pieptul înflăcărat, într-una din poeziile sale.  La acestea se adaugă 13 traduceri din cartea fabulelor lui Ovidiu, „Metamorfozele” („Oarecâte fabule din a lui P. Ovidiu, Metamorphoseum. Traduse şi numai din însăşa întâia compoziţie descrise de Nicolae Pauleti”, mai pe înţeles spus, aşezând în versuri, adică versificând, conţinutul fabulelor poetului latin exilat la Tomis de către împăratul de la Roma). Caracterul moralizator al fabulelor „prelucrând” diverse chipuri şi caractere (trufaşul, furiosul, ticălosul ş. a.) este admirabil surprins. Şi aşa: „Acea inimă-i cutie/O mârşavă casă unde/Relele toate se-mbie/Şi tot păcatul pătrunde”, de unde şi concluzia moralizatoare: „Ticălosul nu-şi aduce aminte d-aste cuvinte/Nu domnească nici o oră-ntr-a voastră minte”.

           Dar ceea ce îl propulsează la cotele înalte ale culturii noastre este preocuparea pentru produsul spiritual al neamului său, culegerea de 319 cântece şi strigături româneşti din satul natal constituind adevărat punct de plecare în activitatea de cercetare și conservare, de salvare a creației populare de la periciune, după cum zicea Timotei Cipariu la acea vreme. Le făcuse toate astea în vremea şcolilor de la Blaj: trei caiete de poezii populare din martie până în iunie 1838, iar poeziile şi traducerile din noiembrie 1838 până în aprilie 1840, căci după acest an, cu „pieptul slăbit”, părăseşte scrisul. Rămâne însă un poet preromantic important al literaturii noastre, cu o poezie elegiacă, anacreontică, vrednică de luat în seamă, dar şi ca un traducător şi culegător de folclor de mare  însemnătate.

           Bun cunoscător al limbilor latină şi greacă, pe lângă tălmăcirile din opera poetului latin exilat la Tomis, a tradus şi romanul istoricului grec Xenofon „Efesiaca” şi cel despre „Antia şi Avrocom”, lăsând astfel singura versiune românească a acestei cărţi.

            Din nefericire, realizările sale zăcând rătăcite printre manuscrisele cipariene vreme de aproape nouă decenii, Nicolae Pauleti n-a fost ştiut şi n-a fost plasat la locul cuvenit în literatura noastră, în timpul vieţii tipărindu-i-se doar o odă închinată episcopului greco-catolic al Făgăraşului, Inochentie Micu, cu prilejul zilei onomastice. Versurile sale le-a adunat în câteva volume rămase în manuscris, mai important fiind cel din 1840, „A poeziilor de Nicolae Pauletty”.

            Lumina arde însă prea încins! Şi după nici şapte ani de păstorire în Făget, pe Târnava Mare, mai întâi ca şi „cooperator” al socrului său, preotul Simion Pop, iar mai apoi ca paroh deplin, Nicolae Pauleti se stinge bolnav de tuberculoză la 1 august 1848, în plină vreme a evenimentelor revoluţionare, lăsând în urmă nevastă şi doi copii, morţi şi ei la scurtă vreme, seceraţi de-aceeaşi boală.

Ioan Popa