Nicolae Steinhardt, 110 ani de la naștere

          Nicolae Steinhardt s-a născut la București într-o familie de evrei din mica burghezie, la 29 iulie 1912. Nicu-Aureliu Steinhardt a traversat o copilărie fericită prinsă-n chemarea clopotelor Bisericii Capra, după care urmează cursurile liceului de elită ,,Spiru Haret”, alături de colegi ca Barbu Brezianu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Elian, Constantin Noica, mai vârstnicul Mircea Eliade, cu profesorii D. Ioanițescu, Ion Barbu, G. Marinescu, C. Moisil. Primele încercări literare le publică în revista liceului, ,,Vlăstarul”, amintim ,,Castele în Spania, Lord Byron, Galileu, Henrich Ibsen”, în perioada ultimului an de liceu, 1928-1929. Urmează Facultatea de Drept unde descoperă dreptul constituțional, care-i relevă importanța curajului fizic în fața morții drept condiție decisivă pentru accesul la libertate. Frecventează cenaclul ,,Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu și împreună cu alți tineri, printre care Emanuel Neuman, editează ,,Revista burgheză”, 1934-1935. Debutează în volum, ,,În genul tinerilor”, semnat Antisthius, în care parodiază pe Cioran, Eliade, Noica, Geo Bogza. Își ia doctoratul în Drept și începe colaborarea la Revista Fundațiilor Regale, cu un studiu despre Marcel Proust. Se retrage din publicistică odată cu venirea comunismului. În anul 1954, la Câmpulung, se reîntâlnește cu Constantin Noica și Alexandru Paleologul și are întâlniri discrete pe teme de cultură și filosofie, lecturând cartea lui Noica despre Hegel, și alte cărți de Mircea Eliade și Emil Cioran aduse din Franța de Marieta Sadova. În urma acestor lecturi se trezește în boxa acuzaților alături de 22 de intelectuali din grupul Noica-Pillat, printre care Sergiu Al-George, A. Acterian, Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu. Închisoarea este pentru Steinhardt ,,altar și academie”, cum spune Virgil Ierunca și după doar două luni și ceva primește la 15 martie 1960 Botezul creștin, de la ieromonahul ortodox Mina Dobzeu și de aici încolo Steinhardt va afirma permanent că ,,Fericirea de a trăi în Hristos este singura fericire adevărată și deplină, credința aceasta dând singurul și adevăratul sens al vieții.” A fost o mutație ontologică decisivă în ființa sa și datorită acesteia a făcut din gulagul vieții sale o autentică chemare a vieții, trecând totuși prin frământări care au constituit marea sa piatră de încercare. Face închisoare între 1959-1964, fusese condamnat la 12 ani temniță grea pentru că nu și-a trădat prietenii, și după ieșirea din închisoare a încercat să se retragă în isichie la o mânăstire ortodoxă. Între 1978-1980 pleacă de două ori în occident, Franța, Elveția, Belgia, unde se întâlnește cu vechii camarazi Cioran, Eliade, Monica Lovinescu.

          La 16 august 1980 starețul Serafim Man îl tunde în monahismpe Steinhardt cu aprobarea IPS Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului. Ultimii nouă ani ai vieții îl găsesc pe monahul Nicolae la Mânăstirea Rohia, cu aportul lui Noica, aici este bibliotecar și clopotar, ține predici, însă participă și la festivaluri și simpozioane literare. Acum i se publică volumele ,,Incertitudini literare”, 1980, ,,Geo Bogza”, 1982, ,,Critica la persoana întâi”, 1983, ,,Escale în timp și spațiu!, 1987, ,,Prin alții spre sine”, 1988. Nicolae Steinhardt este chemat la Domnul la 30 martie 1989 și se odihnește în micul cimitir al Mânăstirii Rohia.

          ,,Cred Doamne, ajută necredinței mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului...El pe care pe însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ne demonstreză, de asemenea, că pe cruce nu s-au desfășurat simboluri, ci s-a petrecut o suferină reală. Numai prin împreunarea durerii fizice și a torturii morale se obține decretul final, suprema amărăciune...Pentru Dostoievski spectacolul suferinței e sfânt...Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede și dându-i prilejul de a-și manifesta îndrăzneala...Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. Liniște...Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine...Un simțământ de siguranță absolută...Sunt un om nou.” Acestea sunt doar câteva dintre picăturile cuprinse în Jurnalul Fericirii, unde Steinhardt îl simte pe Hristos coborât în întunericul și teroarea închisorii și de aceea se declară un om fericit.

          Nicolae Steinhardt avea acum un sens profund al vieții sale, a recunoscut acea mutație ontologică venită în el datorită întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. ,,Am intrat în închisoare orb...și ies cu ochii deschiși, am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose, ies cunoscând fericirea.”Botezul lui Steinhardt a fost făcut după un sfert de secol de întrebări, de dileme, de căutări, de frământări și incertitudini. El a mers prin multe Biserici din București, a observat slujbele, ritualul ortodox, a văzut și a captat atmosfera de aici. A cultivat intelectuali de marcă, și a citit literatură patristică și filosofie creștină, Patericul, Filocalia, Scrierile Sfinților Părinți, a fost la curent cu lucrările unor mari teologi, Bulgacov, Rozanov, a avut mentori străluciți care i-au îndrumat direcția lecturilor, Virgil Cândea și Paul Simionescu.

          Niciodată Nicolae Steinhardt nu a regretat alegerea făcută, dimpotrivă, a trăit-o cu patos până la moarte. Pe crucea mormântului său de la Mânăstirea Rohia a pus să se scrie simplu,,Monahul Nicolae”. A tras speranța că pământul românesc îl va primi, îl va accepta. Dacă l-a primit Hristos Mântuitorul, atunci cum ar putea pământul românesc să-l refuze?