NICOLAE STEINHARDT IN JURNALUL FERICIRII

Anul acesta s-au implinit 20 de ani de cand monahul scriitor Nicolae Steinhard a plecat la Domnul, lasandu-ne o tulbulatoare lectie de umilinta crestina in fascinantul sau Jurnal al Fericirii.

S-a nascut la Bucuresti intr-o familie de evrei din mica burghezie, la 29 iulie 1912. Nicu-Aureliu Steinhardt a traversat o copilarie fericita prinsa-n chemarea clopotelor bisericii Capra, dupa care urmeaza cursurile liceului de elita « Spiru Haret », alaturi de colegi ca Barbu Brezianu, Alexandru Cioranescu, Alexandru Elian, Constantin Noica, mai varstnicul Mircea Eliade, cu profesorii D. Ioanitescu, Ion Barbu, G.Marinescu, C. Moisil. Primele incercari literare le publica in revista liceului, « Vlastarul », amintim « Castele in Spania, Lord Byron, Galileu, Henrich Ibsen », in perioada ultimului an de liceu (1928-1929). Urmeaza Facultatea de Drept unde descopera dreptul constitutional, care-i releva importanta curajului fizic in fata mortii drept conditie decisiva pentru accesul la libertate. Frecventeaza cenaclul « Sburatorul » al lui Eugen Lovinescu si impreuna cu alti tineri, printre care Emanuel Neuman, editeaza « Revista burgheza » (1934-1935). Debuteaza in volum, « In genul tinerilor », semnat Antisthius, in care parodiaza pe Cioran, Eliade, Noica, Geo Bogza. Isi ia doctoratul in Drept si incepe colaborarea la Revista Fundatiilor Regale, cu un studiu despre Marcel Proust. Se retrage din publicistica odata cu venirea comunismului. In 1954, la Campulung, se reantalneste cu Constantin Noica si Alexandru Paleologul si are intalniri discrete pe teme de cultura si filosofie, lecturand cartea lui Noica despre Hegel, si alte carti de Mircea Eliade si Emil Cioran, aduse din Franta de Marieta Sadova. In urma acestor lecturi, se trezeste in boxa acuzatilor alaturi de 22 de intelectuali din grupul Noica-Pillat, printre care Sergiu Al-George, A. Acterian, Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu. Inchisoarea este pentru Steinhardt « altar si acadmie », cum spune Virgil Ierunca, si dupa doar doua luni si ceva , primeste, la 15 martie 1960, Botezul crestin, de la ieromonahul ortodox Mina Dobzeu, si de aici incolo Steinhardt va afirma permanent ca « Fericirea de a trai in Hristos este singura fericire adevarata si deplina, credinta aceasta dand singurul si adevaratul sens al vietii », a fost o mutatie ontologica decisiva in fiinta sa si datorita acesteia a facut din gulagul vietii sale o autentica chemare a vietii, trecand totusi prin framantari care au constituit marea sa piatra de incercare. Face inchisoare intre 1959-1964 (fusese condamnat la 12 ani temnita grea pentru ca nu si-a tradat prietenii) si dupa iesirea din inchisoare a incercat sa se retraga in isichie, la o manastire ortodoxa. Intre 1978-1980 pleaca de doua ori in occident (Franta, Elvetia, Belgia) unde se intalneste cu vechii camarazi, Cioran, Eliade ,Monica Lovinescu. La 16 august 1980, staretul Serafim Man il tunde in monahism pe Steinhardt cu aprobarea IPS Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului. Ultimii noua ani ai vietii il gasesc pe monahul Nicolae la Manastirea Rohia (cu aportul lui Noica), aici este bibliotecar si clopotar, tine predici, insa ia parte si la festivaluri si simpozioane literare. Acum i se publica volumele « Incertitudini literare (1980), Geo Bogza (1982), Critica la persoana intai (1983), Escale in timp si spatiu (1987), Prin altii spre sine (1988).

Nicolae Steinhardt este chemat la Domnul la 30 martie 1989 si se odihneste in micul cimitir al Manastiii Rohia. Doua dintre cartile sale de referinta, « Daruid vei dobandi. Cuvinte de credinta » si « Jurnalul Fericirii », apar postum, acesta din urma fiind o carte unica si tulburatoare.

« Cred Doamne, ajuta necredintei mele. Despre care imi spun ca daca din toata Biblia n-ar ramane decat ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divina a crestinismului…El care pe insusi Fiul Sau nu L-a crutat ne dmonstreaza de asemenea ca pe cruce nu s-au desfasurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinta reala. Numai prin impreunarea durerii fizice si a torturii morale se obtine decretul final, suprema amaraciune…Pentru Dostoievski spectacolul suferintei e sfant…Daca Dumnezeu n-a coborat de pe cruce, pricina este ca voia sa-l converteasca pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede si dandu-i prilejul de a-si manifesta indrazneala…Cine a fost crestinat de mic copil nu are de unde sa stie si nu poate banui ce-nseamna botezul. Asupra mea se zoresc clipa de clipa tot mai dese asalturi ale fericirii. Liniste…Si o dulceata. In gura, in vine, in muschi. Totodata o resemnare, senzatia ca as putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine…Un simtamant de siguranta absoluta…Sunt un om nou.” Acestea sunt doar cateva dintre picaturile cuprinsa in Jurnalul Fericirii.

Trebuie sa mai amintim prietenia deosebita dintre eruditul monah Nicolae si mai tanarul sau prieten teolog, parintele Ioan Pintea, prietenie dusa pana-n ultimele clipe de viata ale acestui om fascinant care, in Jurnalul Fericirii, il simte pe Hristos coborat in intunericul si teroarea inchisorii, si de aceea se declara un om fericit.