Transfigurarea lui N. Steinhardt în puşcăria comunistă

În „Jurnalul fericirii”, carte fascinantă şi tulburătoare, dincolo de imaginea gravă a umilirii persoanei umane de către călăii comunişti, dincolo de acest gulag românesc poate mai negru decât cel rusesc, avem o altă imagine la fel de tulburătoare, aceea în care găsim o obsedantă mărturisire a unei fericiri nebănuite, aici în bezna celulă nr. 18 de la închisoarea Jilava, Nicolae Steinhardt se întâlneşte cu Mântuitorul Iisus Hristos şi cu ortodoxismul românesc. Celula 18 devine astfel solemnă şi plină de emoţie, lumina lui Hristos copleşelte totul. Aici N. Steinhardt primeşte Botezul creştin ortodox la 15 iunie 1960, el, puşcăriaşul de nici trei luni de la Jilava, venit cu grupul Noica- Pillat pentru că nu a vrut să-şi trădeze prietenii. Va simţi imediat o „neînchipuit de minunată şi deplină” fericire, va fi invadat de o „prospeţime şi înnoire” în toată fiinţa lui.
N. Steinhardt avea acum un sens profund al vieţii sale, a recunoscut acea mutaţie ontologică venită în el datorită întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. „Am intrat în închisoare orb...şi ies cu ochii deschişi, am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose, am intrat nemulţumit, ies cunoscând feicirea.” Botezul i-a dat lui Steinhardt o nouă identitate pe care o va trăi cu patos şi bucurie.
La 16 august 1980, la Mânăstirea Rohia, părintele stareţ, arhimndritul Srafim Man îl tunde în monahism şi astfel a devenit „părintele Nicolae.” Această ruptură definitivă de mediul său originar, această convertire într-o altă religie a însemnat multe comentarii printre ai săi şi chiar critici acide. A fost învinovăţit de unii evrei că nu cunoaşte istoria şi filosofia iudaismului, nu are acea memorie a rădăcinilor şi că această trecere la creştinsm a fost pentru că ar fi avut o transă somnambulică, o „levitaţie sublimă.” Aceste critici sunt lipsite de temei, Botezul lui Steinhardt a fost făcut după un sfert de secol de întrebări, de dileme, de căutări, de frământări şi incertitudini. El a mers prin multe Biserici din Bucureşti, a observat slujbele, ritualul ortodox, a văzut şi a captat amosfera de aici. A cultivat intelectuali de marcă şi a citit literatură patristică şi filosofie creştină, Patericul, Filocalia, Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost la curent cu lucrările unor mari teologi, Bulgacov, Rozanov, a avut mentori străluciţi care i-au îndrumt direcţia lecturilor, Virgil Cândea şi Paul Simionescu. Prin anii 1979, 1980 ar fi putut rămâne în occident, însă s-a întors.
Niciodată Nicolae Steinhardt nu a regretat alegerea făcută, dimpotrivă, a trăit-o cu patos până la moarte. Pe crucea mormântului său de la Mânăstirea Rohia, a pus să se scrie, simplu, „Monahul Nicolae.” A tras speranţa că pământul românesc îl va primi, îl va accepta. Dacă l-a primit Hristos Mântuitorul, atunci cum ar putea pământul românesc să-l refuze?