Textul pe scurt  la Duminica a 24-a după Rusalii: „În vremea aceea, a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”. (Luca 8,41-56)

Multe şi frumoase învăţături se pot desprinde din orice text al Evangheliei. Ne oprim la câteva dintre ele:

          1. Ce este durerea sufletească - Cred că fiecare dintre noi am avut, avem şi vom avea parte de dureri trupeşti, dar şi sufleteşti. La unele dintre ele ne-au fost alături şi ne-au ajutat cei dragi, la altele, chiar dacă au vrut, nu au putut să o facă. Şi nu ştiu cine ar putea descrie cât de rău te doare sufletul. Pentru că această suferinţă nu se simte din exterior, totul e imposibil, totul e deznădejde, totul e oprit şi nimic nu se mai poate din punct de vedere omenesc. Pentru că există în sufletul omului sentimente, trăiri şi abisuri, urcuşuri şi coborâşuri, există dureri care n-au vindecare decât la Dumnezeu. 

 2. Câteva dintre durerile sufleteşti. Oare cum am putea spune sau ce am putea spune despre lacrimile care nu se văd, lacrimi care nu curg, dar poartă cu sine oceane de suferinţi, care alină răni sau poate le adâncesc. Ne doare sufletul când ne supărăm, când avem o dezamăgire, când cineva ne vorbeşte de rău sau ne vorbeşte urât. Pe cei din familie îi doare sufletul când unul dintre ei este bolnav sau are un eşec sau un insucces în viaţă.Te doare sufletul când simţi că nimeni nu te înţelege, sau poate eşti nedreptăţit, sau trăieşti într-un mediu ostil. Iar durerea sufletească este virală pentru că se transmite celor apropiaţi sau celor din jurul nostru, aşa cum Sfânta Scriptură spune „când un mădular suferă toate mădularele  suferă”. Sunt dureri provocate de neputinţă,de plânsul unui copil,dureri provocate de minciună, de păcat, de laşitate, de iubire. Dureri provocate de oameni, ba chiar şi de vreme, dureri obişnuite şi neobişnuite. Sunt dureri care pe niciunul dintre noi nu ne ocolesc, ci chiar de multe ori ne caută. Şi poate atunci ne întrebăm ce trebuie să fac?    

            3. Când sufletul ne doare să ne apropiem de Dumnezeu. De câte ori vorbim despre părinți simțim un fior în trup. Și asta fiindcă pe unii i-am pierdut, iar pe alții îi vizităm atât de rar. Dacă vrem să aflăm câtă umanitate a mai rămas în noi să ne cercetăm atunci când ne aducem aminte de părinți. Când gândul la ei ne lasă insensibili e semn că trebuie să ne îngrijorăm. Pilda de astăzi ne vorbește despre cum trebuie să ne purtăm față de cei care ne-au dat viață.

             4.Un exemplu de urmat. O fiică și-a invitat tatăl bătrân la un restaurant pentru a servi cina împreună. Tatăl, fiind foarte ne­pu­tincios și slab, în timp ce mânca scăpa mâncare pe haine și chiar pe jos. Ceilalți meseni îl priveau cu dezgust, însă fiica era calmă.După ce au terminat de mâncat, fiica, care nu era deloc jenată de bătrânețea tatălui său, și-a ajutat părintele să se ridice și l-a dus la toaletă pentru a-l curăța. După ce a șters petele de pe costumul lui, l-a pieptănat și i-a pus ochelarii la ochi. Când au ieșit, toți oamenii din restaurant se uitau la ei în tăcere, fără a fi capabili să înțeleagă de ce omul mai tânăr accepta să se facă sigur de râs, plimbând un nonagenar într-un spaţiu public pretențios. Fiica a cerut nota de plată, a plă­tit, și-a sprijinit tatăl să se ridice de pe scaun și, împreună, au în­ce­put să meargă către ieșire. Între timp, un domn destul de în vârstă s-a ridicat în picioare și a întrebat-o cu voce tare astfel încât să audă toți oamenii din restaurant: „Tânăra… cred ai lăsat ceva în urmă”.Fata a răspuns:”Nu, domnule, nu am lăsat nimic”. Bătrânul din restaurant: „Ba da, ai lăsat! Ai lăsat o lecție pentru fiecare fiică şi pentru fiu și o speranță pentru fiecare părinte”.

În acel moment toți cei prezenți și-au plecat capetele de rușine și în liniștea care s-a lăsat, nu s-au mai auzit decât două rânduri de pași, ultima domoală, însoțită de zgomotul unui baston. Amin!

pr.Vasile Beni