EDITORIAL de Andrei Moldvan: Declaraţia Brâncuşi

Din nou despre Brâncuşi, iar asta din cel puţin două motive. În primul rând, pentru că a fost primul din istoria sculpturii universale, care a făcut trecerea de la arta figurativă la cea nonfigurativă prin eliminarea detaliilor şi păstrarea esenţei formelor ca simbol. Apoi, pentru că, în buna noastră tradiţie, aceea de a ne inflama din când în când, la zile de târg, tot românul devine specialist în Brâncuşi şi îi comentează opera, paradoxal, fără să o fi contemplat în realitate cândva, lucru destul de dificil de altfel.
Întâmplarea şi numai întâmplarea face să fi vizitat retrospectiva Brâncuşi de la Paris în 1995, lucru cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă, dacă ai noroc. Este un eveniment despre care am mai scris şi nu vreau să repet, ci să subliniez sentimentul de jenă pe care l-am trăit când, în cele 15 săli consacrate operei sculptorului român, abia în prima erau vreo 4-5 lucrări aduse din România. Tot ce deţinem (dincolo de grupul monumental de la Târgu-Jiu, desigur)! Era o coadă cum România comunistă nu a văzut la pâine şi la carne, mai puţin înghesuiala cu ruperea nasturilor. Oameni de pe toate continentele erau acolo să vadă reunită întreaga operă a sculptorului. Mulţi artişti erau răspândiţi prin săli şi desenau, pentru că fotografierea era interzisă. Sculpturile lui Brâncuşi trebuie văzute pe viu. Relaţia dintre sculptură, soclu şi lumină este una esenţială. Prin modul în care primesc şi reflectă lumina, prin soclurile care le propulsează în spaţiu, „păsările” lui Brâncuşi dau realmente senzaţia că zboară. Un zbor pur şi abstract în acelaşi timp. Din aceleaşi motive, „ţestoasa” este într-o continuă mişcare verde-albăstruie pe apa (soclul) de care, în legănarea ei, îi este greu să se desprindă. La ieşirea din lumea tulburătoare a celor 15 săli, se trecea printr-o încăpere, de mărimea unei librării, plină cu cărţi şi albume dedicate sculptorului român, în toate limbile pământului, evident, mai puţin în română. Se înţelege, am cumpărat broşura cea mai ieftină.
Lucrările lui Brâncuşi trebuie văzute! Organizatorii retrospectivei au ofertat expoziţia şi statului român, pentru câteva luni. Statul român, democrat de astă dată, a refuzat motivând că nu poate să îi asigure securitatea. Frumos! Românii nu pot vedea lucrările lui Brâncuşi decât călătorind în lume. Mai la îndemână ar fi Parisul cu atelierul sculptorului reconstituit în faţa Muzeului de Artă Modernă, cu destul de multe lucrări înăuntru. Intrarea este gratuită! Noi ne precipităm şi vrem să facem în ţară un muzeu Brâncuşi. Cu ce lucrări? Tot ce avem ar ocupa o jumătate de sală. Nu participăm la licitaţii pentru că nu avem niciodată bani pentru cultură. Dacă am făcut circ naţional pentru achiziţionarea unei lucrări (neizbutită până la urmă!), cum vom achiziţiona zeci de lucrări pentru a umple un muzeu?
Fireşte, dacă ar fi voinţă în acest sens, ar fi şi soluţii pentru realizarea unui Fond Brâncuşi şi participarea la licitaţii. Nu mizez pe un procent din ce se fură mereu din averea statului, pentru că se recuperează prea puţin, iar în desişurile noastre birocratice nu s-ar găsi formele legale pentru aşa ceva. În schimb, ar fi la îndemână un angajament-declaraţie al celor care candidează în alegeri pentru funcţii răsplătite prin indemnizaţii, ca, la orice greşeală de limbă română săvârşită public şi dovedită să li se reţină un procent din indemnizaşie pentru Fondul de achiziţii Brâncuşi. Câţi dintre candidaţi credeţi că ar refuza să semneze o asemenea declaraţie-angajament? Eu cred că toţi ar semna-o. Astfel, s-ar întâmpla două lucruri pozitive, nu doar unul. Mai întâi, ar fi mult mai atenţi la corectitudinea exprimării în public, apoi, cu siguranţă, Fondul Brâncuşi s-ar rotunji şi am putea achiziţiona lucrări care să umple cu adevărat un muzeu pe care românii îl merită.

Andrei Moldvan