Chiril, stareţul Mănăstirii Parva-Rebra: Rugăciunea este pentru toţi. Dumnezeu este cel care hotărăşte destinul omului

Rep.: - Trebuie să ne fie frică de aceste vremuri?

            Stareţul Chiril: -    Nu doar în aceste vremuri. Vizavi de frică, depinde cum o privim. La un moment dat, se spune că Sfântul Vasile cel Mare a avut un dialog cu un filozof pe nume Eubul, pe care-l cunoştea din tinereţe. Despre Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, Capadociei, care a trăit în secolul IV şi care a participat la al II-lea sinod ecumenic, în anul 381, se spunea că în tinereţea lui cunoştea doar două drumuri – cel de la biserică şi cel de la şcoală. A avut un coleg care a luat-o pe drumul filozofiei. În schimb, Sfântul Vasile cel Mare a luat-o pe calea credinţei, a ajuns ierarh şi un mare trăitor. Toată viaţa, Eubul, filozoful, colegul lui din tinereţe, l-a respectat pe Sfântul Vasile pentru viaţa lui sfântă, pentru trăirea lui duhovnicească, dar şi pentru înţelepciunea şi cunoaşterea multor lucruri din ştiinţele lumii. La un moment dat au avut un dialog, după mai mulţi ani, după ce Sfântul Vasile a evoluat foarte mult spiritual, şi l-a întrebat pe Sfântul Vasile: „Care crezi că ar fi cea mai mare înţelepciune de pe pământ, după experienţa ta spirituală şi a ştiinţelor?” Sfântul Vasile cel Mare îi spune prietenului lui cel bun: „Eu consider că aducerea aminte de moarte şi frica lui Dumnezeu. Adică, frica lui Dumnezeu nu ca şi un bau-bau, ci a faptului că Dumnezeu este cel care hotărăşte în veşnicie, dacă putem spune aşa, destinul omului sau starea lui în veşnicie. Pentru aceasta trebuie să ne fie frică ca să nu fim pedepsiţi după păcatele noastre ci să lucreze în judecata lui Dumnezeu mila lui Dumnezeu. De asta trebuie să ne fie teamă, adică tot timpul să vibreze în noi simţământul că nu ştim verdictul din partea lui Dumnezeu, iar aducerea aminte de moarte este de fapt un gând bun care ne păzeşte de păcat şi ne aduce în noi lucrarea virtuţii. Şi este firesc. Orice om venit pe pământ, încă de a naştere este de fapt un candidat la moarte. Nu se ştie când va veni, dar cu siguranţă va veni şi clipa trecerii. Noi îi spunem moarte, dar de fapt este o trecere din planul pământesc în cel ceresc al veşniciei. Sfântul Apostol Pavel are o menţiune foarte frumoasă vizavi de vieţuirea sau de petrecerea omului pe pământ, când spune: nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea care va să vină. Aici avem o cetate care este pentru un anumit timp şi o căutăm pe cea care va să vină, deci, trebuie să trecem într-un alt plan. Iar trecerea în celălalt plan este prin acest aspect pe care noi îl numim moarte.

            Rep.: - De foarte multe ori, în vremurile tulburi în care ne aflăm noi, creştinii, nu acordăm rugăciunii atâta timp cât ar trebui. Ori, dacă preotul ne dă să citim din psaltire sau un acatist, de multe ori gândul ne fuge în altă ăarte. Este foarte greu să ajungi să te concentrezi asupra rugăciunii. Ştiu că sunteţi un stareţ foarte iubit şi un părinte duhovnic foarte căutat, vreau să vă întreb care ar fi o rugăciune mai simplă pe care să o spunem din tot sufletul şi să ştim că bunul Dumnezeu ne ajută? Eu, când pornesc din casă îmi fac cel puţin o Sfântă Cruce şi zic „Doamne, ajută-mă astăzi” şi mulţumesc pentru o nouă zi. Dar cum ar trebui să fim cel puţin recunoscători prin rugăciuni bunului Dumnezeu? Bănuiesc că nu are rost să citeşti tot acatistul dacă nu-ţi stă gândul acolo.

            Stareţul Chiril: - Ca şi practică de rugăciune sunt foarte multe rugăciuni care pot fi folosite şi care sunt de folos omului. Este foarte important, mai ales pentru cei care doresc să sporească mult în rugăciune, să practice mai multe tipuri de rugăciune. Adică, poate fi rugăciune tip psaltire, pot fi şi acatiste, şi paraclise. Ca şi sugestie din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie este rugăciunea „Tatăl nostru”. La un moment dat, şi sfinţii apostoli şi-au pus întrebarea cum ar trebui să se roage. Şi îl întreabă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”. Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: voi când vă rugaţi, aşa să ziceţi, şi le spune rugăciunea: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui, a Fiului, a Sfântului Duh, Amin”. Deci, este un mod de rugăciune pe care ni-l sugerează Mântuitorul şi este ca o temă de casă. Adică, când vrei să te rogi cu adevărat şi cum ar vrea Dumnezeu te rogi prin rugăciunea „Tatăl nostru”. Mai târziu, părinţii mitici, gânditori sau mari trăitori, din primele veacuri creştine, au practicat un mod de rugăciune prin pomenirea numelui lui Iisus. De multe ori se aude acest mesaj sau oamenii spun că este Rugăciunea inimii sau Rugăciunea minţii. Este vorba despre un text pe care încă din primele veacuri creştine, bunii creştini, marii trăitori, pustnicii, sihaştri au practicat rugăciunea lui Iisus care poate fi rostită în două feluri – întreagă, care spune aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa!”, dacă este la genul feminin, dacă se roagă o femeie; iar prescurtat, „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Este o rugăciune pe care oamenii căutător de viaţă spirituală mai înaltă o folosesc în viaţa de zi cu zi chiar dacă au anumite îndeletniciri de activitate administrativă. Nu este nevoie să stai cu o carte de rugăciune în mână. De multe ori, când justifici că nu ai timp să te rogi, poţi să-ţi foloseşti mintea în rugăciune oriunde. Iar despre această pomenire în rugăciunea lui Iisus, această pomenire a numelui lui Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel spune, la un moment dat, că nu este niciun alt nume cu care noi să ne mântuim decât numele lui Iisus.  Atunci când este pomenit, prin pomenirea numelui său şi cerea de iertare a păcatelor, noi suntem miluiţi. Iar vizavi de puterea pomenirii numelui lui Iisus, în Sfânta Scriptură se spune că înaintea numelui său se pleacă toate cele cele cereşti, toate cele pământeşti şi toate cele de dedesupt. Adică, toate cele cereşti - Împărăţia lui Dumnezeu, cu Maica Domnului, sfinţii îngeri şi oamenii mântuiţi; toate cele pământeşti – noi oamenii şi întreg mapamondul; şi toate cele dedesupt, adică diavolul şi tot ceea ce este în iad. Şi atunci, dacă înaintea numelui său se pleacă toate, atunci merită să folosim această rugăciune pentru că are foarte mare putere. La un moment dat, vizavi de puterea mântuitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, în Evanghelia după Ioan, mai precis în capitol 3, versetul 16, se spune textul următor: „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul său cel bun născut l-a dat ca tot ceea ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Iar în versetul următor, 17, se spune un text foarte profund, care trebuie cunoscut de către toţi oamenii şi meditat mult vizavi de consistenţa sa: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea ci ca să se mântuiască lumea prin El”. Deci, iată că Dumnezeu, din iubire, Dumnezeu Tatăl, îl trimite pe Fiul Său în lume fiindcă ne iubeşte şi, prin venirea Sa în lume, El n-a venit să ne judece ci să ne mântuiască. Dacă stă în puterea Lui să ne mântuiască efectul pomenirii numelui său este mântuitor. Şi lucrul acesta îl avem la îndemână oricând, şi în activităţile de serviciu, şi când conducem maşina, şi când mergem pe jos pe stradă, şi când mâncăm. Când stăm de vorbă cu cineva, noi, de multe ori dialogând sau discutând cu cineva, poate avem şi alte gânduri sau nu suntem 100% prezenţi ca şi procent în dialogul respectiv ci mai suntem sau medităm şi la alte lucruri sau în alte părţi. Şi atunci avem această capacitate de a folosi gândirea în orice context al vieţii cu pomenirea numelui lui Dumnezeu.

Rep.: - În aceste zile a fost discuţia cu  împărtăşania şi linguriţa.... Ce este pentru noi spovedania şi împărtăşania?

            Stareţul Chiril: - Pentru noi, spovedania este o taină a bisericii pe care Mântuitorul o porunceşte şi o dă ca moştenire prin sfinţii apostoli  ierarhilor şi preoţilor  când spune „Ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer, iar ce veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer”. Episcopii şi preoţii sunt cei care continuă lucrarea apostolică de dezlegare a păcatelor prin ceea ce aud la spovedanie, prin mărturisirea credincioşilor şi ce dezleagă pe pământ va fi dezlegat şi în cer, iar împărtăşania vine în urma sfintei spovedanii şi binecuvântarea duhovnicului pentru cel care se spovedeşte apoi de a se împărtăşi. Împărtăşirea este unirea omului cu Dumnezeu. Spovedania este curăţirea păcatelor, iar împărtăşirea - unirea omului cu Dumnezeu. Vizavi de această împărtăşire, Mântuitorul spune în Evanghelia după Ioan că „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă întru El, iar cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu brea Sângele Meu nu are viaţă întru El”. Noi credem că ceea ce se află în Sfântul Potir, adică Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, pentru noi sunt de mare folos şi când avem posibilitatea, credinţa şi dragostea să beneficiem de lucrul acesta trebuie să o facem. Pentru că, făcându-l este spre folosul nostru duhovnicesc. Iar vizavi de împărtăşirea preotului, trebuie să se ştie un aspect. Preotul nu se împărtăşeşte numai după credincioşi, el se împărtăşeşte prima dată înaintea credincioşilor, deci, pe Sfântul Disc se află Trupul lui Hristos, este o bucăţică la care i se spune Sfântul agneţ, care se împarte în patru părţi. Partea cu Iisus, pentru că el are o pecete pe el – Iisus Hristos Ni Ka, adică Iisus Hristos Biruitorul - un sfert din Sfântul Agneţ, adică partea cu Iisus Hristos se pune în Sfântul Potir, în Sfântul Sânge. Din partea cu Hristos se împărtăşeşte prima dată preotul, iar din cele două părţi – Ni şi Ka – care sunt tăiate bucăţele, se pun în Sfântul Sânge Potir şi se împărtăşesc credincioşilor, iar la final, după ce sunt împărtăşiţi toţi credincioşii, care s-au pregătit prin spovedanie şi pe care preotul îi împătăşeşte, preotul, la finalul Sfintei Liturghii – şi este un termen pe care noi îl folosim în viaţa liturgică, i se spune potrivire – potriveşte tot ceea ce se află în Sfântul Potir. Deci, ce a rămas după împărtăşirea credincioşilor, preotul o potriveşte, consumă tot cu aceeaşi linguriţă cu care a împărtăşit zeci, poate sute de creştini.

            Rep.: - Există vreun talisman pe care să-l purtăm tot timpul cu noi ca să nu ne fie frică pe cărările vieţii? De exemplu, eu port o iconiţă şi o cruce la gât. Sunt anumite talismane pe care le putem purta?

            Stareţul Chiril: - Noi, în Biserica Ortodoxă nu folosim talismanul ca pe un obiect magic pe care purtându-l, pur şi simplu, îţi foloseşte. Sunt unii care au această idee că, purtându-l, pot fii izbăviţi de cele rele. În schimb, avem anumite obiecte care în sine au o încărcătură harică aparte, gen Sfânta Cruce, pe care s-a jertfit Mântuitorul, şi a luat mesaj şi putere atunci când o foloseşti. Chiar în Taina Sfântului Maslu, vizavi de programul liturgic, este o cântare în care se face menţiunea faţă de puterea Sfintei Cruci, care spune aşa: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, neputând a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii“. Deci, Crucea pe care s-a jertfit Iisus este putere împotriva diavolului şi în momentul în care o purtăm la noi acest însemn care poartă pe sine, pe acest crucifix, prezenţa lui Hristos jertfitoare şi mântuitoare ne dă şi nouă putere. Talismanul în sine nu ajută atât de mult. Nu avem în programul nostru spiritual, duhovnicesc, liturgic practica de a purta talismanul ca pe ceva izbăvitor. El este străin de tradiţia noastră ortodoxă. De exemplu, o iconiţă poate fi folosită cu chipul Mântuitorului, cu chipul Maicii Domnului sau cu chipul unor sfinţi la care noi avem evlavie şi pe care i-am simţit mai aproape de noi şi care ne pot folosi. În Sfânta Scriptură există un text foarte frumos vizavi de prezenţa lui Dumnezeu în lume, de venirea lui în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, o slavă plină de har şi de adevăr”. Deci, prin venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Tatăl s-a înfăţişat nouă şi s-a arătat ca om şi atunci a putut fi zugrăvit, a fost posibil să fie redat iconografic, iar imaginea lui ne aminteşte de prezenţa lui în lume şi atunci, în momentul în care o folosim îl avem cu noi, ca şi prezenţă personală a lui Dumnezeu în viaţa noastră, ceea ce ne aduce aminte şi ne face să ne rugăm mai mult, să fim mai atenţi. Avem asupra noastră pe Dumnezeu şi trebuie să ne folosim de prezenţa lui printr-o iconiţă sau cruce în rugăciune ca şi simţire, ca şi gândire.

            Rep.: - În tradiţia populară, pentru că eu studiez foarte mult şi satele din zona noastră, la vreme de furtună mai aprindem şi câte un mâţişor de la icoană, din acele floricele sfinţite la biserică, mai punem şi un pic de tămâie. Cred că sunt ritualuri specifice creştinilor la necaz sau bucurie. Important este să ne aplecăm genunchii în faţa Sfintei Icoane şi să ne rugăm acasă din când în când. Sunt preoţii bisericilor ortodoxe şi toţi ceilalţi preoţi care se roagă necontenit pentru noi, zi şi noapte, pentru binele poporului, pentru sate şi oraşe, pentru toată lumea, cum se spune şi în liturghie. Neîncetat, pentru noi se face rugăciune.

            Stareţul Chiril: - Aşa este. Dar rugăciunea este pentru toţi. În Sfânta Scriptură, Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost lăsată pentru toţi. Că cineva are darul de a fi preot, că a primit carisma aceasta prin hirotonire de a sluji la Sfântul Altar în folosul credincioşilor este o misiune mai specială, dar Evanghelia este pentru toţi. Sfântul Apostol Pavel, la un moment dat, în epistola către tesaloniceni, sugerează, zicând, rugaţi-vă neîncetat. Dar nu spune că numai preoţii. Toată lumea ar trebui să se roage pentru că tuturor li s-a dat posibilitatea să aibă o evoluţie spirituală de desăvârşire creştină a sufletului şi trupului şi toţi avem responsabilitatea de a ne ruga. Acuma că pe pământ preoţii au o misiune mai specială de a lega şi de a dezlega păcatele, de a boteza şi de a cununa, de a înmormânta, dar asupra tuturor planează responsabilitatea de a se ruga.  În cărţile părinţilor bisericeşti, mai precis în Filocalia a 9-a, este vorba despre Scara Raiului, în care Sfântul Ioan Scărarul, un călugăr care a fost stareţ la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de la poalele muntelui Sinai, care a trăit la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, în cele 30 de trepte duhovniceşti în urcuşul spre desăvârşire, acordă o atenţie deosebită rugăciunii. Este o definiţie foarte frumoasă vizavi de virtutea rugăciunii, şi spune aşa: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu”, iar aici nu arată doar o categorie de omeni, ci pur şi simplu al oricărui om venit pe pământ, iar mai departe textul este foarte profund şi trebuie meditat mult. Cei care au Filocalia acasă sau dacă nu o au şi vor să şi-o procure merită să fie luată şi folosită ca meditaţie, ca folos spiritual în evoluţia lor duhovnicească. Mai departe, „iar după lucrare, rugăciunea este susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, rugăciunea este pricinuitoare a harismelor (a darurilor duhovniceşti pe care le poate primi omul), sporirea nevăzută (de multe ori cei care se roagă au un spor duhovnicesc al sufletului şi de multe ori dimensiunea aceasta a sporirii lor duhovniceşti în suflet nu este văzută de ceilalţi, din afară omul se comportă normal dar el în sufletul său are o dimensiune a trăirii foarte intensă din punct de vedere spiritual, iar rugăciunea este cea care aduce sporirea nevăzută), rugăciunea e  hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor şi a creştinilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare”. Iată, sunt o mulţime de lucruri pe care rugăciunea ni le pune înainte şi poate să-i lărgească inima omului şi să-i lumineze mintea în aşa măsură încât el să ajungă la nişte trăiri foarte intense din punct de vedere spiritual. În schimb, dacă nu este practicată, omul va rămâne doar om şi atât şi nu va avea experienţe duhovniceşti. Iar acest lucru, din punct de vedere spiritual, în Evanghelie, este sugerat pentru toţi, ca toţi oamenii să se roage, lucru pe care şi-l doreşte şi Dumnezeu, cum spune un text foarte frumos, că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se înmulţească şi la cunoştinţa adevărului să vină. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu, iar practica rugăciunii este una dintre virtuţile care îl pun pe om pe calea mântuirii şi-l aduc pe Dumnezeu în viaţa lui.