Trei sferturi din jumate, proză de Emil Cira

Emil Cira s-a născut în Germania, în Saalfeld, aproape de Weimar, în anul 1941. Din 1945 a trăit în România, la Bistrița, unde a urmat școala elementară și liceul. A absolvit Facultatea de limba și literatura română din București. A fost repartizat ca profesor într-o localitate din Bărăgan, apoi a lucrat ca profesor suplinitor și profesor de limba română în Năsăud. În 1978 a emigrat cu familia în Germania, stabilit la Nürenberg. După revoluția din 1989, a publicat două cărți: „Inel cu safir. Povestiri alchimice” (Ed. Crater, 1994) și volumul de versuri „Margină” (aceleași, editură și an). A colaborat la reviste de cultură din țară (Vatra, Cadran, Aurora, Cronica, Zestrea, Mișcarea literară) și cu studii de critică de artă la albumele pictorilor Miron Duca, Vasile Tolan și George Mircea.
Cartea „Trei sferturi din jumate”, o antologie, are următoarea structură: Partea I – povestiri, nuvele, pagini de jurnal, toate inedite, scrise între 1972 și 1978; Partea a II-a – reproduce povestirile alchimice (oniric-realiste) din volumul de debut „Inel cu safir”, nu puține dintre narațiunile antologate relevând transparente accente autobiografice, scrise probabil între 1978 și 1994. Opul beneficiază de o prefață, „Emil Cira și aventura sa literară”, de Mircea Gheorghe și o notă postfațatoare care îl așează pe autor (remarcându-se desăvârșita stăpânire a subtilităților limbii, armonioasa curgere a frazei ce consună cu impresionanta capacitate de sugestie și rafinata alchimie cu care naratorul împletește fabulosul, realul și subiectivitatea), în galeria prozatorilor contemporani, semnată de Valeriu Stancu.
„Jocuțul mieilor” este povestea relației de iubire în vremea ciumei rușii, ce năvălise brutal în Europa Centrală, sechestrând până sau mai ales intimitatea spiritului și spledidele taine ale omului. Diminutivarea ironică a vârstei și spațiului de vecuire și supraviețuire, „jocuțul mieilor”, redate prin prisma naratorului, necruțătoarea stare a condițiilor interumane smintite din firescul desfășurării lor, sunt adevăruri greu suportabile. E., este o fire expansivă, uimitoare, iar el, ca urmând o pedeapsă a fatalității neghioabe, îmbină relația cu E. asemeni celei din „Dragoste în vremea holerei” de G.G. Márques, conturată la noi în societatea deceniilor șase-șapte-opt a „omului plantat și dirijat ca vița de vie”, un fel de subom subnietzschean. „Unde sunt cele două trupuri tinere – întreabă în neant naratorul – iubindu-se și izbindu-se unul de altul nedomolit, carne glisând pe carne într-o băltoacă de transpirație parfumată?”, amorul lor nebun. Cum naveta la catedră îi umplea săptămâna și nu se lega nimic, ce să mai sărbătorească împreună, căutându-se pe sine necontenit, destăinuindu-și unul altuia fleacuri nenorocite într-un joc de-a sinceritatea exasperante. Viața de toate zilele umilea pe fiecare în parte. Credeau, totuși, că în pofida „constructorilor” acelui sistem ofensiv-constrângător, lumea adevărată la care râvneau nu era imposibilă, cu atât mai mult în timpul desfășurării unor colocvii haioase de cafenea. Da, „singura și nobila îndeletnicire promisă era vânătoarea crudă de vorbe”. Cât despre viața la țară în calitate de profesoraș navetist, în miezul unui Bărăgan fără ciulini, cu eterna acuză a navatistului și războirea cu mersul trenurilor, nu poți măcar intercede unor licăriri de speranțe sau evadare. Promiscuitatea traiului țăranilor în mediul rural depășește până și imaginația desculțului din Zaharia Stancu. Nu se vorbește/pomenește de botnițe în timpul culesului viilor, ci de botnițe puse în toate relațiile interumane. Iar la țară, tot ceea ce-au „învățat” lucrătorii din CeAPe-uri era furtișagul și șmecheroanțele la colțuri de uliță și-n dosul stânii. Nevinovatul „jocuț al mieilor” e târât din visul unei vieți enorme, expansive, într-o viață mică, de mai nimica însemnătate.
Nuvela „Mejda” (sau mejdina – semn de hotar marcând proprietatea țăranului) este ca vecernia sau slijba de adio pentru câteva generații de țărani aruncate în anii 1950 din veacul unui trai cât de cât înnădit, aliniat unui scop de tihnă și împlinire a vieții, sub tăvălugul blestemului, al credinței sincere terfelite în arcanele diavolului, al imoralității și becisniciei noii ordini de comunizare a societății rurale și al supremației dictatoriale proletare. Umanitatea și demnitatea sunt înlocuite cu faldurii unei lumi respingătoare și criminale, controlată de odioasa „securitate” a țării. Hăituirea țăranului, amenințarea cu pedepse capitale sau coercițiile, spectrul morții dus până la reducerea la starea bestială, de fantomă, apariția tractorului care ară mejdiile și unește toate pământurile, ca model și formă de convingere a proprieterilor de pământuri ca să cedeze colectivizării, descriu o societate terifiantă. Lumea nu mai poate fi spontană, imprevizibilă, curgerea a devenit încremenire într-un lac de sânge otrăvit. Omul rural devine un însingurat, preotul, funcționarii, magistrați, milițienii, activiștii își fac veacul suprimându-se orice sursă/încercare de rezistență. Viitorul devine un gol imuabil.
Modul subtil al naratorului de a da viață unor cuvinte aparținând mediului rustic care practic a fost spulberat, animă ideea de speranță și semnificații care așteaptă să fie dezvăluite. Întreaga societate trăiește tragedii individuale sub spectrul penitenciarelor exterminatoare. Dar eroii neștiuți, uneori, rezistă ca ființe părelnic suprareale. „Mejda” este o proză exemplară.
Pentru prima oară în literatura română, prin povestirea „Trei sferturi din jumate” – titlu care dă și titlul volumului – autorul coagulează în detalii literaturizate, prin limbaj și atmosferă, structura prozei rudimentare de tip cazon, în expresii de jargon cu epoleți îmboțiți și vipușcă încâlcită. Relatarea de către un plutonier, subofițer sau ofițer, ce-o fi, cu expresii sinonimice repetate și propoziții locuționale verbale a unui accident de cale ferată, suicid ori crimă intenționat-simulată, sub roțile de tren, oferă un spectacol al limbajului degradat și degradant în metafore tâmpe involuntare: „Da, șoferul e precis, să trăiți! Ca un mormânt. Nu suflă. Mașina mea-i stricată da’ se repară azi, c-am vrut să vă amintesc ce este cu cazul. Nu pot crede acuma că contează de mine problema asta. L-or fi împușcat în pădure fugit de sub escortă telefonic. Văd că nu mă-ntrebați, nu-i nici o hârtie, nici o semnătură și sunt expus la bunăvoința dumneavoastră, s’trăiți!” Sau: „Doamne în lumea ta îmi tot vine în minte cum s-a făcut! Ce deștept și ăsta! Să pună el victima pe calea de fier, s-o taie trenu, să credem că ea ar fi suitcis ori joscis și să mi-o dea mie întreagă! Descurcă-te! Nimic nu mă miră pentru căci eu știu precis viitorul înainte. Cum să-ți zic? Cui altul aș îndrăzni?”
Secțiunea „Inel cu safir” compune o carte de proze scurte, schițe, povestiri, oniric-realiste, magice, încărcate de esențe existențiale universale, măsură a cunoașterii în detalii a prozei deceniile șase-șapte ce se producea în Europa și America de Sud. Vitalitatea epicizantă domină texturile fiecărei piese.
În tonuri cu totul aparte, destăinuitor și terapeutic în același timp aruncate asupra lumii vulgare pe care o travesează autorul în calitate de profesor și profesor suplinitor în orașul Năsăud, sunt relevate în paginile de jurnal, cu titlul „Noaptea obrăzarelor”, mărturisiri scrise în taină, „sub cheie”, în care sinceritatea și observațiile obiective debordează în divulgarea tarelor regimului socialist-comunist impus societății românești de către un „vodă” și îngălata lui pereche. Paginile sunt scrise între 14 oct. 1974 și 23 martie 1975. Denunțul este pe față, însă scris temător, cu atentă prudență, de existența căruia autorul, nu de puține ori, se lăsa cuprins de fiori, de teama pierderii nemeritate a propriei libertăți și a familiei, dacă notele sale ar fi fost descoperite și date în vileag. Jurnalul, tăinuit într-un termos, este în întregime un protest și-o divulgare fățișă. Însă condamnarea regimului este estompată și secretizată. Toți oamenii din jurul său arată o stranie licărire a zădărniciei în ochi. Pe o filă scrie: „Am acumulat atâtea tinichele, încât va trebui să plec din județ... Unde? Încotro?” Sau: „Doamne, ce clopote se trag întru mărirea demenței-Viața!” Tot cu gândul la jurnalul secret, pe ultima pagină, întors de la o nuntă care a avut loc într-o comună mai îndepărtată, scrie: „Ajuns acasă, explodez lăuntric. Prea lucidule, trage-ți capul din laț! N-ai tremurat destul? Scoate porcăria de termos din casă! Altfel te autodistrugi! Ai un copil de crescut! Pictează, fă orice altceva, dar nu scrie!”
Cu adevărat, în următorii trei ani petrecuți în țară, Emil Cira s-a apucat de pictură, consiliat de artistul plastic Vasile Tolan. A vernisat două expoziții de succes, la Năsăud și Bistrița. În 1978 Emil Cira a dispărut din peisajul românesc. Astfel, literatura a pierdut un excepțional, fin, elevat, imprevizibil prozator din zona suprarealului artei scrise.