Părintele Maxim Morariu şi-a publicat teza de doctorat, o lucrare de pionierat

Am asistat cu interes şi bucurie, în luna octombrie a anului trecut, la susţinerea tezei de doctorat a bunului meu prieten şi colaborator, părintele Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, fiu al meleagurilor noastre. M-am bucurat să văd acolo că, între cei care au venit să îl susţină şi să-i arate aprecierea, s-au numărat nume importante ale culturii româneşti şi ale celei autohtone. Dacă pe invitaţii din alte zone îi cunosc mai puţin, prezenţa unor oameni precum jurnalistul Menuţ Maximinian de la Răsunetul, prof. Ana Filip, cea a dr. etnograf Virginia Linul, a lect. univ. dr. Adriana Denisa Manea, cea a pr. lect. univ. dr. Adrian Podaru, sau a multor oameni apropiaţi sufletului meu şi ai candidatului, m-a bucurat, la fel cum m-au bucurat şi intervenţiile şi aprecierile comisiei, a părinţilor evaluatori şi a părintelui Mitropolit, coordonatorul demersului.
De curând, am primit încă un motiv de bucurie, când am aflat că, în calitate de câştigător al unui concurs de manuscrise organizat de editura Lumen de la Iaşi, prietenul Maxim se va număra între autorii ei. Textul publicat urma să fie tocmai teza. Întrucât m-a învrednicit de bunul de tipar al acesteia, am cutezat să scriu câteva rânduri, de îndată ce, două nopţi de insomnie, mi-au fost umplute de o plăcută lectură.
În cele cinci capitole, precedate de prefaţa generoasă a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, autorul aduce în atenţie un subiect ce nu a mai fost investigat până acum de către teologi, respectiv autobiografia spirituală. O defineşte cu atenţie în capitolul întâi, după care prezintă istoricul problemei, pentru ca apoi, să analizeze modul în care se prezintă ea în spaţiul ortodox, pornind de la trei lucrări fundamentale, respectiv cele ale Sfântului Ioan de Kronstadt, cea a lui Siluan Athonitul şi cea a filosofului Nicolae Berdiaev. Ar fi de prisos să spun că textul arată impecabil ca scriitură şi este adaptat tuturor normelor metodologice şi ştiinţifice în vigoare. Am nădejde că vor sublinia alţii, mai competenţi decât mine, acest aspect.
Eu vreau să subliniez un alt aspect, important pentru activitatea mea de preot şi păstor de suflete, dar şi pentru pastoraţia pe care o realizez. Maxim Morariu aduce în atenţie scrisul la persoana întâi, autobiografia. E drept, pe cea spirituală. Ca devorator de jurnale şi memorii, m-am simţit atras încă dintru început de lectura unei astfel de analize. Mi-a plăcut apoi că insistă asupra valorii practice a acestor texte. A fost îndrăzneţ să arate că acest tip de scrieri prezintă autorul necenzurat, sincer şi monitorizându-se pe sine, şi a fost util şi plăcut să insiste asupra faptului că citind astfel de texte omul de rând poate găsi soluţiila problemele sale şi că ele au şi o dimensiune psihologică, fiind instrumente prin intermediul cărora s-au monitorizat pe sine autorii şi au văzut cum au evoluat propriile lor stări interioare. Mi-au plăcut apoi plasările în context şi punţile pe care le-a creat, făcând referiri la texte din alte spaţii confesionale.
De aceea, recomand cu căldură cartea părintelui Maxim şi îl felicit şi pe această cale, dorindu-i sănătate, spor şi exprimându-i nădejdea că ne vom revedea în curând şi pe meleaguri româneşti!