Autobiografia spirituală – în spațiul ortodox

            Protosinghelul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu (n. 1991, Salva, BN) se află cu recenta sa carte Autobiografia spirituală – între teologie și actualitate (cu o prefață de Arhim. Prof. Teofil Tia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2021) la al 31-lea volum al său (incluzând aici, pe lângă cele de autor, și pe cele editate sau traduse): tot atâtea câți ani de viață va împlini în anul curent. A scris peste 300 de studii și articole și este doctor în teologie al U.”B.-B”. Cluj-Napoca și doctorand al Universității Pontificale Angelicum din Roma. În topul Standford, a fost clasat în 2019, pe plan mondial, între primii 2% dintre cercetătorii din domeniul său (history). Performanțe în fața cărora generația mea, cu rare titluri academice și obișnuite debuturi editoriale între 40 și 50 de ani, se minunează și admiră sau invidiază, după caz.

Ca om și comentator al acestor performanțe, îmi place să mă situez în prima categorie. Dar mai ales mă încântă fenomenul în sine, Ortodoxia ce se deschide, cum am și intitulat precedentul meu articol despre una din cărțile anterioare ale acestui tânăr autor, Autobiografia spirituală a lui Dag Hammarskjöld – o abordare teologică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. Articol pe care-l încheiam cu ideea unei virtuale completări a blagienei matrici stilistice românești, de la care marele filosof al culturii nu cred că s-ar fi dat îndărăt, cu ideea (complementară la ”transcendentul care coboară”)  a ”omului care urcă spre transcendent”; idee care nu mai e un element exclusiv al spiritualității teutonic-protestante (occidentale, prin extensie), ci se insinuează – prin acești oameni tineri și îndrăzneți – în stratul mai nou al spiritualității ortodoxe și orientale.

Protos. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu vine, în mai sus pomenita carte ultimă a sa, cu noi și convingătoare exemple ale acestei mișcări spirituale, prin care clasicele polarități ale omului european se apropie și se estompează. Este vorba de biografiile spirituale ale unor personalități cu deosebire din ultima sută de ani ale ortodoxiei răsăritene: Sf. Ioan de Kronstadt, Sf. Siluan Athonitul, Thomas Merton, francezul convertit la ortodoxie și statornicit în America, Oliver Clément, profesorul de la Saint Serge din Paris, și el convertit la ortodoxie (după ce explorase catolicismul și protetantismul), sau chiar filosoful Nicolae Berdiaev, care  abandonează treptat conceptul filosofic pentru incandescența experienței mistice; dar e vorba și de unele personalități din spațiul ortodox românesc, precum ”sfinții închisorilor” Nicolae Steinhardt și Demostene Andronescu, sau precum Arhiepiscopul Iustinian Chira.

Toți aceștia, în jurnale și memorii foarte personale, mută accentele căutării lui Dumnezeu dinspre retorismul teologal omiletic sau academic, distant și impersonal, dinspre portretul encomiastic, dedicat de către ucenic mentorului său spiritual (deci, la persoana a treia), spre descoperirea sinelui prin investigarea unor experiențe mistice personale, prezentate la persoana întâi. Toți aceștia mizează, în relația lor duhovnicească cu credinciosul, nu atât pe canon și pedeapsă, cât pe ”prietenia oamenilor”, pe statutul duhovnicului de călăuză pentru credincios întru bucuria credinței. Iar asprimea, intransigența o întorc mai ales înspre ei înșiși. Scrierile lor, cu mare implicare emoțională, exultă în adevărate imne de bucurie a viețuirii și de slăvire a Creatorului, cum e impresionanta ”rugăciune de dimineață” a lui Ioan de Kronstadt (reprodusă în nota 34).

 Dacă autobiografia spirituală avea în Occident o tradiție mai veche, mai bine consolidată (începând cu Confesiunile Sfântului Augustin și continuând cu scrierile Sfintei Tereza de Avila, ale Sfintei Maria Faustina Kowalka, ale Papei Ioan Paul al II-lea sau ale Maicii Tereza de Calcutta), ortodoxia tradițională etala o pudoare excesivă ori de câte ori era vorba de cunoașterea și răspândirea unor experiențe mistice majore. Or, aceasta a dus la o anume blocare a trăirii mistice, a ”experienței lui Dumnezeu”, în reguli, nevoințe și asceze. Istoria religiilor a subliniat în dese rânduri acest proces, de împietrire în timp a magmei fierbinți a experienței mistice în forme abstracte și reci, într-un ritualism sec, vecin cu idolatria și fariseismul. Tânărul teolog Maxim ne face părtași la un adevăr străvechi, prea îndelung ignorat, acela că scopul oricărei asceze este întâlnirea lui Dumnezeu, și nu invers. Chiar dacă experiența mistică este adesea urmată de suferință (menită, spun teologii, la a-l scuti pe cel căruia i s-a arătat Dumnezeu de trufia Revelației). Chiar dacă acești aleși ai lui Dumnezeu, acești giganți se ascund printre noi și vor să pară pitici, ”pentru a nu atrage atenția și a nu opri lumea din defilarea ei pe traseul care, crede ea, e esențial”, pentru că nu vor să o pună în derută, aceasta fiind ”gingășia sfinților”, cum subliniază prefațatorul cărții, Arhim. Prof. Teofil Tia, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Semnul (de obicei, indubitabil) al valorii unei scrieri este fericita întâlnire dintre noutatea de conținut și rigoarea formală, consacrată de o anume tradiție a cercetării (foarte puternică inclusiv în spațiul Năsăudului, în care s-au pus primele cărămizi ale formării sale academice). Este ceea ce impresionează și în altfel (anume, prin proporții) deloc impresionanta carte a Protos. Maxim (Iuliu-marius) Morariu; unde capitolele de bază sunt riguros structurate (pe o introducere, un cuprins și concluzii) și flancate de texte însoțitoare relevante (un Abstract, o impresionantă Bibliografie, un Indice de nume și câteva date finale Despre autor). Iar textul propriu-zis este însoțit de amănunțite note de subsol (care ocupă cel puțin o treime din spațiul tipografic). Dar, ceea ce spune tânărul autor despre una din personalitățile evocate (Ioan de Kronstadt) se cere transgresat, fiind la fel de valabil și pentru sine: anume, că este cel ce reușește fără a teoretiza, dar și ”fără a se sfii de utilizarea unor elemente neconvenționale, precum comparațiile cu situațiile cotidiene, analiza filologică, silogismul sau altele asemenea lor, sau de realizarea unor abordări transdisciplinare” (p. 76).

Reușește însă mai ales prin căldura inimii, pasiunea și entuziasmul tineresc ce-i animă cercetarea.