IUBIRILE LUI ATILE

David Dorian

Atila Racz s-a născut în orașul Năsăud, pe 1 martie 1957. A copilărit în Ilva Mare, între oameni ai muntelui. La 12 ani se mută la Bistrița. Am locuit amândoi pe aceeași stradă, Piața Decebal (Piața Maro, cum am numit-o eu), în primele blocuri construite la sfârșitul anilor șaizeci. Am fost colegi de clasă la Școala Generală numărul 2, de pe strada Alexandru Odobescu. Am fost cei mai buni prieteni; ne-au apropiat fetele la care visam, poeziile citite și scrise, pictura fratelui său, Arpad Racz. Am trăit o copilărie și o adolescență legate de lecturi, de problemele de matematică și fizică pe care le rezolvam, de emițătoarele, antenele și aparatele de radio pe care le meșteream. Câte submarine și telescoape nu am schițat pe caietele de școală! Anii aceia de comunism ne-au format într-o camaraderie care astăzi pare neverosimilă. Atile, cum îi spuneam eu, deși era maghiar, s-a format în cea mai frumoasă și mai poetică limbă română. Am urmat amândoi Liceul „Andrei Mureșanu”, secția reală. Ne-au fascinat romanele lui Jules Verne, experiențele de fizică și chimie, poemele simboliștilor francezi și români, cele ale expresioniștilor germani, proza poetică a lui Zaharia Stancu, poezia lui Dinu Flămând din „Apeiron”. Am rămas peste ani cu mirosul proaspăt al revistelor „Luceafărul” și „România literară” pe care le citeam cu înfrigurare în anii aceia, cu cel al tutunului adevărat din țigările autohtone fumate în mirajul viciului cel mai pur. Am adunat în noi destinele poeților mari ai lumii din „Panorama poeziei universale contemporane” a lui A.E. Baconsky.

A urmat studii de informatică la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava; a lucrat în centre de informatică, la oficii de calcul. A publicat prima carte de poezie („Dulcea mea pustiire”, Editura Tipomur, Târgu-Mureș) în anul 1993, la vârsta de 36 de ani. A plecat din România la sfârșitul anilor nouăzeci, stabilindu-se în Irlanda, la Dublin. A scris necontenit poezie, publicată pe site-uri, pe rețele literare și de socializare. A publicat încă vreo patru cărți pe poezie, la edituri din țară și din Irlanda. Poezia lui trăiește cele mai adânci și mai autentice zone ale sensibilității. Sufletul său curat visează departe de țară la vremea fastuoasă a copilăriei; cheamă tainele lumii în imagini indicibile ale tainei. Iubirile sale sunt dansul firului de liană unduindu-se lasciv în lumina nostalgică a amintirii.

Din stufoasa sa mapă poetică am ales câteva poezii care să ne lumineze sufletele încărcate acum de umbra tristeții și a încercării prin care trecem cu toții. Ele vor fi incluse într-un nou volum când vremurile vor fi prielnice luminii și cernelii tiparului.

 

David Dorian  

 

toamnă cu goia

 

 mă culc devreme

 să te visez

  

 între perete și tine

 vin diavoli

 care ne înghesuie

 

 coapsele tale mă strâng

 

 ziua de mâine

 curge pe fereastră

 pe firul de iarbă

 pe asfalt 

 

 vreau să rămân

 lângă tine

 

 de sub sânii tăi mari

 vine toamna

 

 acea melancolie

 din care curge vinul

 

 

 

hologramă

 

 ca  o pasăre de abur

 ploia

 îmi plânge în ochi

 

 ea 

 așterne patul 

 își leagă părul

 se îmbracă-n negru

 

 îmi

 ia degetele

 îmi ia mâinile

 îmi ia mintea

 

 îmi amintesc nu demult

 făceam dragoste

 sub teiul înflorit

 trupul ei

 ca piatra încinsă

 

 cum în zilele însorite

 ne scăldam

 în râul de munte

 

 apa vălurită împrumuta

 formele ei curgătoare

 

 din piatră în piatră

 apa și ziua alunecau

 spre orașul așezat cuminte

 sub cupola de praf

 

 o mantie

 sub care oamenii

 aleargau spre același punct

 

 care sfârșește poemul

 

 

 

 

bacoviană


n-o să te aștept prea mult

vreau să mă îmbăt

vreau să uit

 

fiecare se îneacă în sine

fiecare ajunge într-un timp

nepetrecut

 

acum

aerul arde

 

pe străzi curge mirosul

florilor de salcâmi

într-o vitrină plânge-o femeie

cu ochi mari de copil

 

sunt departe

ca oceanul închis

într-o scoică

 

aștept

smoala din cer să curgă

 

să mă învelească

 

 

 

sine

 

nu sunt născut

să caut fericirea-n singurătate

 

joci teatru

și nimeni nu te privește

îți mărești sânii

și nimeni nu te privește

 

cânți

te dezbraci

dansezi

și nimeni nu se oprește

 

totuși cauți

chiar și-n singurătate iertarea

 

 

 

vecina

 

 aici pe colină vântul e aspru

 

 femeile sunt iuți

 și fierbinți

 au șolduri mărinimoase

 

 câte-o roșcată 

 cu ochii  de iarbă 

 aduce cu ea amintirea

 zilelor calde

 

 în vara asta o să mă spânzur

 îmi zic

 dacă ea nu vine pe plajă cu mine

 s-o văd dezbrăcată

 să-i pun scoici la ureche

 cu alge s-o leg de mine

 cu dantele albe țesute de ape

 

 să râdem

 

 în timp ce valul se plânge pe margini

 în timp ce nisipul ne urcă încet

 pe gleznele goale

 

 să strigăm unul în altul

 până când se-ntunecă cerul

 

 și curg din el stele

 

 

 

aici

 

dimineața te-aduce-n încăpere

 

e încă frig

e încă amurgită strada

lipită de vitrine

e încă frig

aici unde oceanul mușcă digul

 

aici unde din cer cad ploi

ca rugăciunile șoptite

 

când fuge ziua dintr-un colț în altul

 

și nu mai vreau să strig în mine

 

golesc paharul 

pe care strălucește rujul

uitat de buza ta când sărutai

lung vinul

 

e încă prea departe noaptea

care să-mi coloreze ochii

e frig aici 

 

o să mă învelesc cu mine

 

 

 

nimic nou

 

același suflet

aceleași cărări încâlcite

 

și 

fuga prin labirint

să ajungi la tine

să te trezești

în timp ce

visele se țes pe fereastră

ascunse

 

doar toamna o să le vezi

ca o broderie albă

pe care cu aburul respirației

o ștergi

 

ascult cum respiră pereții

cum trece noaptea

dintr-o zi în alta

în timp ce frunze

putrezesc în aerul veșted

 

în timp ce pe fața ta

amintirile lasă urme

 

noapte de noapte te privesc

acoperită de gânduri

fierbinte ca piatra

pe care lumina ațipește

 

 

 

 

 

monolog

 

toate poveștile au un sfârșit

orice drum cunoscut

 

orice râu

orice ploaie

și omul

 

în speranțele lui

 

a fost primăvară

când sânii i-au înflorit

 

au trecut anii

 

iar frumusețea ei

a rodit

 

peste iarba căruntă

s-a-nfiripat iarna

pe obloanele prinse în zid

 

eu

ca de obicei pe scaunul

de la fereastră

amintindu-mi

cum în marginea privirii

se-nghesuie norii

 

 fumul țigării palid

 îngălbenind tavanul

 

 

 

oglinzi

 

noaptea când mă privesc
în vitrinele întunecate
parcă aș fi un tânăr adolescent

 

oricum mintea mă minte
oricât de bătrân aș fi
ochii
sufletul
inima

ceva din mine refuză
să înțeleagă timpul

 

alteori
privesc ore în șir orologiul
și-mi închipui că sunt
chiar el

mă rotesc în jur
ca un cărăbuș legat
cu firul de ață de bățul de alun

 

același drum
aceleași gânduri
același om

și încercările lui
de a se îneca în cuvinte

 

 

 

zbucium

 

ne plăceau nouă
pereții de scândură
hainele rupte
ciorapii cârpiți

mai ales nopțile

căzute pe străzi
întise pe ziduri
 

ne plăceau
șoproanele întunecate

cum se strecurau diminețile
prin acoperișuri
cum prin pereți se auzea
foșnetul ierbii
cum râul rupea din maluri
ca inima ta din mine
 

 

 

ploi dublineze

 

când plouă ca prin pânză de tifon
și vântul cu miros de stepă
trece peste colină

îmi vine
să golesc toate sticlele din crâșmă


să privesc dansatoarele
îmi vine să beau picătura prelinsă
între sânii lor

privesc vapoarele eșuate pe mal
pescarii măsurând cu ochi apoși cerul
femeile ce-i așteaptă cu paharele pline


le simt inima
sângele urcat în obraji

cu picioarele vânjoase
cu tălpile îngropate de nisipul rece vâscos
cu copiii în ele


plouă

și-mi vine să beau tot mai mult

zi de zi privind ca prin văl de tifon
primăvara
 

 

 

înserare

 

o să mă liniștesc

cum copacii ce-și pierd veșmântul
apoi
se îmbracă în straie de iarnă
și visează

viața mea se stinge
printre cuvinte

astăzi o să cânt la muzicuță
pe o lespede neagră voi sta
negru va fi cântecul
și primăvara asta
ce doarme sub ploi noroioase

în somn o să cred că alerg

pe străzile prinse între ziduri
o să poposesc
în crâșma lui Joyce unde pistruiata lui
încă dansează

pașii ei ca fuga râului primăvara

iar când liniștea o să mă inunde
voi privi oceanul
ce se strecoară în mine
 

 

 

părinții

 

toate mi s-au părut vechi
la plecare

ploaia venită din interior
îmi urca pe față
chiar sub priviri

tatăl meu încă o ținea pe mama
în brațe
era falnic și ea încă plină de viață

 

banca din câteva scânduri
așezată sub un măr tânăr
și fereastra de câteva ori mai mare
decât palmele lor
lăsa o mușcată cu flori galbene
să crească

mi-am ucis gândul
că n-o să-i mai văd

decât seara târziu
când mintea nu doarme
doar urlă
și nu pot decât să ascult
cum ziu se îndepărtează de noi

 

 

 

demult

 

casa din amintiri
ar fi trebuit să fie încăpătoare

spre seară când iarna
călca ușor

adunai liniștea în jurul tău

ne întâlneam în același pat
în același gând

apoi
ca un lujer dimineața
atingea fereastra

prin perdeaua rămurișului
se strecurau anii

 

tu ai rams cum luminișul
în mijlocul meu

 

 

 

goi

 

îmi închipuiam că sub cămașă
ascundeai două mierle

atunci veneai să aduci ziua împăcată în doi


nu departe de noi era o casă din lemn
cu lampadarele oarbe
uneori credeam că sunt lumânările
aprinse la creștetul morților
alteori credeam că sunt gândurile nostre
ieșite înafară aprinse

pe gura ta două lipitori negre
așteptau să sângerez

în marginea ta se ivea înserarea


luna ca un râu roșiatic îți colora un umăr
pe care aș fi vrut să rămână
urma sărutului meu

 

 

 

eu altfel

 

am văzut

cum copacii își ucideau frunzele

cum florile-și mușcau petalele să sângereze

cum casele își rodeau zidurile

cum focul se făcea deodată

fum și cenușă

 

chiar și imaginea mea rămasă acolo

departe de mine

își ștergea conturul

 

între coapsele iubitelor se pierdea ziua

și nopțile între genunchii lor blânzi

nimic nu scăpa neatins de imaginația noastră bolnavă

 

iată-mă ajuns la marginea mea

uitându-mă în mine

ca într-o altă lume

 

 

primeniri


de când ei lipsesc iau o foaie-nghețată

peste care a fulguit

cu pana îngerului aștern cuvintele

pe care mă gândesc că le-aș fi rostit


curg nori pe fereastra prinsă de viscol


ziua se stoarce ca un fuior de nămeți

pe un drum neștiut


aici pe umărul colinei

nu demult tatăl meu

privea grădina ninsă

copacii prinși de aerul greu

 

haina-i îmbracă scaunul din colțul

odăii

spațiul s-a-mpuținat atât de mult

încât a încăput în el


mama și tata cântau împreună

în camera primenită de flori

Top of Form

Bottom of Form

 

 

 

leac

 

în fiecare zi
treci pe aceeași stradă

îți simt umbra

șoldul tău este un poem
pe care nu pot să-l ating


din primăvară cresc frunze
apoi flori mărunte de spin


ațipesc printre cuvinte

 

uneori ploi reci cad în mine
alteori ca o pasăre de noapte
suspinul
se-aude trecând prin pereți

 

 

 

nora

 

arțarul din curte cu umbra lui galbenă
și zilelele galbene
prihorul galben
ce ți s-a așezat în palmele moi

departe timpul acela

ar fi fost poate îndeajuns să-ți spun


cum iarna trece prin dublin
mai umedă ca oricând
cum irlandeza cu mirosul ei de ocean
bea cot la cot cu mine
și mă atinge cu părul ei ruginiu

în crâșma unde joyce
săruta pistruii de pe umărul norei

și eu te îngrop în amintiri

în curtea unde arțarul
își așeza culorile pe rochia ta de tifon
pe obrajii aprinși de iubire
în zilele acelea pe care le-am fi vrut
fără margini

 

 

 

ea

 

în fiecare seară visam
că în patul meu dormeau alte femei

de pe scaunul așezat sub fereastră
mă privea de fiecare dată o alta

în grădina cu vișini alți pescăruși
sângerau
dimineața căzută pe ziduri

de fiecare dată
ea se prelingea din alte tablouri

prea tânăr să înțeleg
că-n fiecare seară venea

cu alți ochi
cu o altă privire
de fiecare dată cu părul mai lung
șiroind peste umeri


de fiecare dată mai tăcută

de fiecare dată cu alte mâini
cu alte flori de câmp înmiresma așternutul

 

 

 

copila

 

dimineața vine să-și ia agrafele
pierdute-n încăpere
mâinile ei ușoare
ating poezia

din viermele nopții un fluture galben
se lasă pe umăr
mușcatele colorează imaginea ei
ieșită din cameră-n grădină
 

nu mă trezesc bine din beție
și se-nnoptează
din părul ei curge un râu roșu

greierii din copilărie subțiază pereții
aud iarba încărunțind
și mersul ei din copilă-n femeie

 

 

 

fereastra


camera-n care-mi duc zilele
are o singură fereastră
în fiecare zi o șterg de praf
în fiecare zi o privesc

uneori cred că nimic nu se schimbă

aproape aceiași oameni trec
pe trotuar
aceiași copaci mângâie zidul
străpuns de verdeață


aproape aceleași femei
îmblânzesc peisajul
aceeași noapte parcă
lasă moartea să viseze cu mine

dar când privesc în adânc
prea repede alunecă norii
prea repede trec oamenii
dintr-o parte în alta a vremii


prea repede câte-o femeie
îmi ia privirea
îmi ia sufletul
îmi ia acea liniște dulce
acea tăcere-n care locuiesc
privind prin fereastra care
îmbătrânește odată cu mine

 

 

 

poetul pat


orașul mi se părea
locul unde locuiesc femei
delicate și zeii

locul unde nu mai poți fi copil

noi cei șase frați știam că suntem
veniți din poveștile mamei în nopțile
întinse de primăvară printre
arțari-nfloriți


când ea credea că are aripi și poate să zboare

dar
tocmai acum în gura neagră
a oceanului fumegă vapoare

tocmai acum îmi fuge prin cap copilăria

fata aceea cu rochia mov
și desculță
în curtea îmbătată de flori mărunte

tocmai acum poetul ingoldsby
trece strada

pe pălăria lui neagră ploaia răsună

cum țârâitul cosașilor ce adună-nserarea

norii galbeni și pescărușii
trec peste dublin
în timp ce noi bem berea neagră
ca tristețea lui joyce exilatul

în timp ce bem banii primiți
pe cartea Salty Water vândută pe stradă

 

 

 

astăzi

 

au un miros de poezie norii
iar străzile se varsă spre ocean
pe trupul lor se lasă înserarea
și-n clipe trupul tău zidit de ani

 

iubire
o să beau otrava disperării
doar praful se așterne între noi

în crâșmă o femeie fermecată cântă
și-mi pune în pahare nori

acum

din trupul meu ies șapte aripi
încerc să mă înalț
cum te privesc întinerind odaia
cum din acel nimic etern
naști fericiri

astăzi nu știu
de ce pereții au miros de iarnă

aici unde copilul din mine
pleacă prin gânduri ninse

 

 

 

amintiri

 

te pierzi printre atâtea cărări


uneori te-ai întorce acasă
pe colina unde o casă bătrână
te-ar fi așteptat cu ușa deschisă
cu focul aprins

cu miresmele copilăriei
cu acele iubiri fără cuvinte

 

dar nimic nu se repetă întocmai

 

chipul tău tată
mi s-a prins de obraz
iar când mă privesc în ochiul ferestrei
te văd
umbrit
ca într-o altă lume
din care-am plecat.

 

 

 

 

Comentarii

15/06/20 14:05
Hategan Nina

Poeziile lui A.R sunt ca un drog ,odata ce te-ai obisnuit cu ele simti ca nu poti trai fara ele....

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5