EDITORIAL de Andrei Moldovan: Rebuturi!

Cam pe la cumpăna anilor 70 ai veacului trecut, noua serie a revistei „România literară” publica în ultimul număr al anului o pagină umoristică. Ea conţinea o selecţie din cele mai proaste versuri pe care redacţia le primea în cursul unui an. Ridicolul unor poeţi închipuiţi devenea astfel sursă de umor pentru cititori. Autorii lor îşi fredonau celebritatea („Eu sunt celebrul Lola,/ Am jucat fotbal cu Garincha la Mendola”), îşi îndrumau sentimentele de iubire spre contextele marilor realizări ale socialismului („Pe aleea dintre secţii/ Ce se pierde prin uzină”) şi câte altele! Erau atât de caraghiose încât mi-au mai rămas în memorie, împotriva voinţei mele, şi după vreo 50 de ani. Cred că autorilor care se regăseau în pagina aceea în preajma Anului Nou le cam pierea pofta de scris, cel puţin pentru o vreme. E doar o bănuială...
De o vreme, aceeaşi revistă, „România literară”, publică, număr de număr, tot în ultima pagină, într-o rubrică intitulată „Rebut”, câte un model despre felul în care nu trebuie scrisă poezia. Dacă altădată producţiile aspiranţilor la muze suplineau o adevărată pagină de umor, cele de la „Rebut” nu mai au haz, iar asta pentru că lucrurile stau cu totul şi cu totul diferit. Autorii textelor citate nu mai sunt aspiranţi. Ei au la activ volume publicate, unele finanţate prin instituţii de cultură. Ba chiar se întâmplă să fie recomandate de scriitori credibili, prin prefeţe sau texte- escortă. Culmea este că, printre ei, există şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România! Probabil că volumele ajung în redacţie prin poştă sau, mai degrabă sunt înghesuite în bagajele redactorilor, în ieşirile pe care aceştia le au în ţară, de către autorii care merg la întâlniri de acest gen doar pentru a oferi prpriile lor tipărituri. Umorul de altădată a dispărut, pentru că fenomenul de azi este unul mult mai grav, e o maladie menită să atenteze la valoarea literară, să semene confuzie.
Nu este pentru prima dată când, în această rubrică, scriem despre autori bolnavi, care asediază publicaţiile şi editurile, sprijiniţi uneori de unde şi de cine nu te aştepţi. Ei nu au cea mai vagă idee despre artă şi maltratează cu seninătate limba română, cerând să fie aplaudaţi pentru asta. Dacă îi neglijezi, se supără, dacă le spui adevărul, te duşmănesc. Cum poţi aşterne pe hârtie asemenea versuri de o incoerenţă tâmpă: „Mergi pe o potecă, unde îți va ieși în cale/ Privirea mea directă, ce te va privi din vale.”?! Sau inflamări patriotarde de genul: „Pe frumoasa noastră glie/ Unde cântă o ciocârlie.”?! Să înţelegem bine că vorbim despre volume finanţate din bani publici şi nu o dată lansate prin instituţii culturale, în prezenţa unor scriitori credibili.
Pentru că astfel de volume circulă acolo unde ar trebui să se afle valorile, pentru cititorul care ar avea nevoie de iniţiere se produce o confuzie greu de depăşit. Aşa se întâmplă când la decizie avem oameni lipsiţi de cultură, dar care îşi închipuie că o funcţie îi transformă instantaneu în specialişti. Cei care promovează nonvalorile sunt, până la urmă, mai vinovaţi decât cei care le produc, pentru că cei din urmă le-ar putea etala prietenilor la o bere sau admiratoarelor de pe Facebook. Salutară este iniţiativa Cronicarului de la „România literară”, cel care a intuit cu luciditate primejdia acestui „virus” chiar dacă nu este foarte nou, dar am sentimentul că nu este destul. Lipseşte şi în acest caz antidotul...

Andrei Moldovan