Aurel Rău, poetul bârgăuan, la borna 90

Aurel Rău, poetul bârgăuan, a desfășurat încă din primul an de studenție o îndelungă și prestigioasă activitate literară, ca redactor din 1950 la prima revistă literară lunară românească de după război „Almanahul literar”, iar din 1954 ca redactor-sef adjunct la aceeași revistă, condusă de A. E. Baconsky, care preia numele de Steaua, la care Aurel Rău devine redactor-sef din 1959.

Între anii 1954-1960 începe o advărată „luptã literarã vie”, alături de poeții de la “Steaua”, unde poezia lui Aurel Rău are mesaje înoitoare ce fac o notă aparte, prin exprimarea unor „valori ale mdernitãții și tradiției românești”, distinctă comparativ cu proletcultismul altor publicații vasale puterii de atunci, continuând apoi cu alți scriitori  importanți interbelici, sau postbelici, într-un „aproape triumvirat” împreună cu Victor Felea și Aurel Gurghianu, dupã plecarea lui A. E. Baconsky, „apãrând îmreunã  imixtiunea tot mai preocupatã a politicului în orientarea și sumarul revistei “Tribuna”, într-o perioadã cu frãmântãri care necesitau noi tactici și strategii, prin acțiuni polemice și cutezante în recuperarea unor valori ale mdernitãții și tradiției românești”. Un merit deosebit al grupului „Steaua” și mai ales al lui Aurel Rău după 1959, a fost relansarea lui Lucian Blaga, aflat în umbra interdicției, căruia îi publică mai multe poeme, dintre care unele și în colecția „Cele mai frumoase poezii”, cu o deosebită prefață.

La mitingul de doliu de la Casa Universitarilor din Cluj, în 9 mai 1961, Aurel Rău își ia „rămas bun” de la „omul și poetul” din Lancrăm”, rostind versuri alese din opera acestuia, iar la dezvelirea, în 1970, a statuii realizate de Romulus Ladea, evocă personalitatea lui Lucian Blaga considerându-l „un poet profund, tradițional și modern, universal și românesc, de la ale cărui hotare te întorci cu inima plină de revelații, de întrebări și de metafore”. Pe volumul de Poezii, apărut la Fundații în 1942, primește următorul autograf: „Lui Aurel Rău, pentru o amintire comună sufletelor noastre, Valea Bârgăului prin care curge poezie, Lucian Blaga, 23 aprilie 1953”

După debutul cu versuri, în 1949, în suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului”, Aurel Rău a colaborat la principalele reviste literare românești și a continuat cu alte volume precum Mesteacanul (1953), Focurile sacre (1956), Unde apele vorbesc cu pământul (1961), Jocul de-a stelele (1963), Pe inaltele reliefuri (1967), Turn cu ceas (1971), la Septentrion (1980), Miscarea de revolutie (1985) si Zodiac (1991), fiind și autorul unor eseuri despre poezia străină și românească, precum: Elogii (1968), Trei poeti. Perse, Machado, Kavafis (1972), Efigii (1989), sau În povești cu Ion Creangă (1994), dar și al unor schițe și nuvele precum: Oameni de aer (1983), însemnări de călătorie în La marginea deșertului Gobi (1960, În inima lui Yamato (1973, Grecia, călătorie incompletă (1978). traduceri din Machado (1964), Seferis (1965), St. John Perse (1969), Kavafi (1971), Blok (1972), Zeii asediati (1972), Unde apele vorbesc cu pamantul (1961), dar si pentru Jocul de-a stelele (1963) si Pe inaltele reliefuri (1967), Turn cu ceas (1971), Micropoeme (1973), Cuvinte deasupra vămii (1976),  Septentrion (1980), Miscarea de revolutie (1985), Ritualuri (1987) si Zodiac (1991),* Andrei Mureșanu în răsăririle magicului, 1996; Gutui japonez, versuri, Iasi, 1996.

Volumul antologic „Încifrările”, apărut la finele anului 2019, conține o selecție amplă din întreaga creație a poetului Aurel Rău, alcătuită cu grijă și ordonată cronologic. despre care Răzvan Voncu afirmă următoarele: „Sunt prezente atât poezii din numeroasele volume edite, cât și din manuscrise, ceea ce trădează, din partea autorului, o vădită intenție recapitulativă. Dacă adăugăm împrejurarea (neobișnuită și ea) că selecția este precedată de un adevărat studiu introductiv scris de însuși poetul-critic, devine evident că Aurel Rău a sesizat ezitările de poziționare ale istoriei literare și a hotărât să le vină în întâmpinare. Și cum o putea face mai bine, dacă nu printr-o amplă selecție de autor, care să rețină momentele de vârf ale unei cariere întinse pe mai bine de șapte decenii?

Aparținând grupării de la „Steaua“ – despre care a publicat recent o bine documentată monografie criticul clujean Constantin Cubleșan –, poezia lui Aurel Rău a avut de la bun început o dimensiune modernă, deosebindu-se de cea a altor colegi de generație, ca Ion Horea, Ion Brad, Alexandru Andrițoiu sau Tiberiu Utan, care au mers – în grade diferite de măiestrie – în direcția tradiționalismului.”

 În privința traducerilor Nicolae Manolescu apreciază că „Aurel Rău face azi cunoștință cu limba lui Kavafis și Seferis; după ce le-a făcut, el însuși, cunoștință cu limba lui Tudor Arghezi și Ion Barbu. Lumea modernă visează o poezie care să se poată dispensa de pașaport. Puțini poeți au lucrat la noi, mai consecvent decât Aurel Rău, în sprijinul acestei idei. Intelectual cultivat și subtil, a scris eseuri despre mulți din marii poeți ai lumii; a tradus din Machado, Seferis, Saint-John Perse, Kavafis și Blok.”

Aurel Rău este nu doar un neîntrecut poet, calitățile sale ascund și un ochi de mare artist plastic, bun apreciator și comentator al artei pe care o produce „Penelul și Dalta” unor binecunoscuți pictori și sculptori a căror opere sunt descrise într-o carte de excepție, cu titlul pomenit mai sus, apărută în editura Dokia, Cluj, 2019, și considerate adevărate „ exerciții de admirație” vizând nu de multe ori „ interferența unde cuvântul scris și chipul cioplit sau crezut într-un raport de comunicare cu glasul biblic din rug”. În această carte, poetul adună la un loc  numeroase dar și importante articole despre domeniul artelor plastice scrise, selectate și comentate de către autor  în decursul mai multor ani, în care sunt analizați valoroși artiști plastici, dintre care nu lipsesc bistrițenii Alexandru Cristea și Marcel Lupșe. Cartea lui Aurel Rău este o rară capodoperă literară depre unele capodopere de arte plastice.

La 90 de ani, Aurel Rău, este modelul unui scriitor multilateral, în primul rând ca poet de elită, considerat de Gheorghe Grigurcu drept „cel mai reprezentativ poet al grupării Steaua” și „cel mai mare poet în viață al Transilvaniei”, dar și un prozator minuțios, traducător pasionat și critic greu de contestat, un adevărat clasic în viață și, nu în cele din urmă, grație longevității sale fiind considerat „ultimul mohican”, activ și penetrant în stratigrafia de ansamblu a generațiilor literare românești, cu îndepărtate izvoare care țâșnesc din paleomodernism, mai mult sau mai puțin omogene, readuse la albie din greu în perioada postbelică umbrită de o puternică ceață politică, reclădite cu abilitate în perioada postbelică dar mai ales in cea următoare, mai apropiată de prezent, postmodernă sau neo-modernă, a căror evaluare și supremație vor fi greu de precizat în viitorul apropiat.

A primit Premiul Academiei pentru Poezie (1969), Premiul pentru traducere acordat de USR (1971),  premii „Opera Omnia”, a editat la Editura Dacia antologia „Poeți francezi” (1987) și a primit titluri de Cetățean de Ooare al  municipiilor Cluj-Napoca, Bistrița și a comunelor Prundu Bârgăului și Josenii Bârgăului.