Poezii de Alexandra Vrînceanu

Alexandra Vrînceanu s-a născut în 6 ianuarie 1997 la Bistrița. Este absolventă a Facultăţii de Istorie şi Filosofie (în anul 2019) și a Facultății de Biologie și Geologie (în anul 2023), în cadrul Universității Babeș Bolyai, Cluj-Napoca. În perioada liceului și a facultății a frecventat Cercul literar de la Palatul Copiilor Bistrița, fiind și membră a Cenaclului „George Coșbuc”, Bistrița și a Cenaclului literar „Vox Napocensis”, al Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. De-a lungul anilor, a obținut mai multe premii și mențiuni la concursuri naționale și internaționale, dintre care amintim: Festivalul Naţional Literar „Vox Napocensis”, din Cluj-Napoca, Concursul literar TiMAF, Cluj-Napoca, Concursul Național Studențesc de Creație Literară, organizat de Cenaclul „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, Saloanele „Liviu Rebreanu” – Concurs Național de Proză, Bistrița etc. A publicat proză în revistele Semn, Mișcarea literară, a fost cuprinsă în antologii, dintre care menționăm: Plantația de cuvinte, Editura Ecou Transilvan, 2020, O rană pe care nu o las să se vindece, Editura Casa de pariuri literare, 2024. Pasionată de lectură și călătorii, fire reflexivă și sensibilă, Oana Alexandra Vrînceanu scrie preponderent  proze ce ascund trăiri existențiale profunde, povestiri infuzate de mister și oniric, cu acțiuni plasate de obicei în tărâmuri exotice. Îi urmărim, de asemenea, cu interes și încredere evoluția lirică. (Ionela-Silvia Nușfelean)

...

 

 

Fără pick-up

 

Vara te regăsesc

lângă muzică...

aproape,

fiecare melodie

o cuprinzi pe

posturi, în radio,

în frecvențe din

îndepărtarea mea.

 

Ai pus ironia în album

când l-ai împachetat

pentru mine,

dar mi-am promis

înainte de pick-up,

returnarea vinilului.

 

Ai acoperit scene

în august,

voci și refrene

numai pentru

un Grammy și

zâmbete din neoane,

 

dar eu te-am

uitat deja

pe un MP 3 player,

în memoria poeziilor

rostite,

în acel rămas-bun

pronunțat din mijlocul

festivalului, închis

în străina mea

dintr-un fost DM.

 

 

După o primăvară

 

Nu am fost nimic

mai mult decât

un ritm.

Tu și eu cuprinși

în mici versuri,

înconjurați de

metafore și sentimente,

care nu s-au deschis

în exteriorul cuvintelor.

 

Poate am alergat

prea repede până

la sfârșitul foii și

poate a părut că

prietenia nu

s-a sfârșit în cerneala

scriitorului, dar

titlul a fost sincer

și la fel s-a simțit

și zâmbetul...

și el în acea primăvară.

 

 

Giselle, final de partitură

 

Chiar și prin

dansul lent, îți

citeam cuvintele

din minte și

pentru ele, mi-am

închis zâmbetele.

 

În depășirea minutelor

s-au îndepărtat din vals,

privirile și corpurile

destinate jumătăților,

corect lipite ca în LEGO,

 

dar îmi încrunt

gândurile naive pentru

timpul scurs din mine,

încercând să nu las

umbra să dispară

după apusuri.

 

Nu l-am pretins

pe Apollo sau Cronos în audiobooks.

Eram în căutarea

vocii sincere.

Nu am captat în ecoul regal,

atenția reflectorului, ci

ascultam din spate clapele;

clapele tale, care

au cântat o dată

pentru Operă și pentru

locul necucerit azi...

din mulțime.

 

 

Pentru Kintsugi

 

Ochii tăi mi-au dăruit rutina însăși;

în câteva trucuri repetitive ale

magicianului,

păreau că se ascund

o mie de minute ale inimilor frânte...

 

supraviețuiam din iluzii și

credeam în dialoguri, în personajul

care a jucat roluri pentru mine.

Acum aud doar monologuri

îndepărtate,

un ecou din povestea filofobilului

acel băiat pierdut de adevăr,

un fost prinț albastru, dar

 

aproape de mine amintirile

au dansat până la sfârșit și

nepăsător ai întors spatele

fără să revezi după umăr o altă Alice, iar

într-un moment cu apusuri ne-am închis cuvintele;

 

fără chei în buzunare, fără lună

căutam nordul,

deasupra mea un cer în constelații, iar pe pământ

doar pași îndepărtați și

alchimie.

 

 

Soulmate 01

 

Unde?

Am pierdut cifrele

uitându-mă la stelele

din mijlocul verii și

poate am crezut într-un

soulmate pierdut în adunări și el,

în galaxie.

 

În căutarea lui

își purta invers umbra

în lumina lunii și poate ar fi vrut

să nu admire singur bioluminiscența,

dar încă se uita din colțul său

discret, în spate, după o

pereche.

 

Și serile mele s-au șters, și la fel

și urma stelelor căzătoare

pentru ficțiuni citite în grădină,

iar printre rânduri i-am cuprins

pe cei care încă rătăceau

dincolo de exosferă;

 

își aprindeau dorințe

pentru univers sacrificând la schimb, voci

pentru un soulmate,

pentru el, ea sau oricine.