De ce te-ai grăbit, domnule profesor dr. Gheorghe Pleş?

Domnului profesor Gheorghe Pleș,  cu aleasă prețuire!
 

Te-ai grăbit, domnule profesor, ai plecat fără să-mi citești cărțile. Ți le-am dăruit cu drag, doar cinci, e drept, cea de-a șasea voiam să ți-o dăruiesc la prima noastră întâlnire fără măști, la prima bere pe care am fi închinat-o prieteniei noastre care începuse în ultimele luni, după ce am citit, trăit și comentat cartea dedicată Veronicăi Micle, fiica uimitoare a Năsăudului.

Te cert, domnule profesor, te cert pentru atitudinea prea curajoasă în jocul cu moartea, pentru refuzul aliatului Pfizer, pe care eu l-am așteptat cu maximă nerăbdare. Când ți-am spus că refuz invitația la bere, unde ar fi trebuit să adâncim cunoașterea reciprocă, această conduită reprezentând strategia mea pentru supraviețuire, mi-ai spus că vrei să lupți prin forțe proprii, să-ți dobândești imunitatea natural, fără substanțe străine, și am amânat întâlnirea pentru zilele când eu voi fi vaccinat, dobândind o oarecare imunitate.

Încă nu sunt „imun” la Covid, dar nu voi fi niciodată imun la suferința umană, la tristețea acestei vieți, cea mai mare tristețe/taină dăruită nouă de bunul Dumnezeu. Te-ai grăbit, domnule profesor, și nu mi-ai citit „Îmblânzitorul de cerbi”, cea mai bună carte a mea, aveai trei studii importante începute, îți era temporar blocat accesul la arhive, deși erai în stare să dormi acolo, între documentele prăfuite, dar neprețuite, acestea fiindu-ți sursa celor mai mari bucurii pe care ți le oferea viața, în ultimii ani.

Te-ai grăbit,  domnule profesor, mi-ai promis că-mi citești toate cărțile după ce-ți termini studiile la care lucrai. Te cert, domnule profesor, nu pentru că nu mi-ai citit amărâtele mele de cărți, asta n-are nicio importanță, este doar argumentul meu literar pentru rândurile de față, te cert doar pentru riscul asumat, într-o bătălie pe care ai pierdut-o. Nici eu nu sunt, nu voi fi niciodată sigur că voi câștiga lupta, dar vreau să știu că mi-am folosit toate șansele.

Te-ai grăbit, domnule profesor, ai plecat în tăcere, luându-ți toată zestrea, un bagaj uriaș de informații trecute prin „filtrul” inimii  năsăudeanului în stare pură, de formație matematician, bogat înzestrat cu aptitudini, curiozități, plăceri spirituale din zona umanistă, tenace scormonitor al istoriei locurilor, înnobilată prin sentimente solide, demne de valoarea înaintașilor pe care-i cercetai.

În anii șaptezeci, elev al Liceului „George Coșbuc”, trei ani din patru v-am avut profesor, un profesor pe care l-aș caracteriza printr-un singur cuvânt, ECHILIBRAT, da, un profesor cu măsură în toate. Nu cunoșteam pe atunci pasiunea domniei voastre pentru istoria locurilor, nici eu nu-mi descoperisem pasiunea scrierii cărților de ficțiune, amândouă aveau să se întâmple mai târziu, cunosc bucuria inegalabilă a cuprinderii muncii și gândurilor proprii între coperțile unei cărți, o bănuiesc pe a dumneavoastră, creatorul unor cărți cu și despre oameni neasemuiți și locurile în care au trăit.

De ce te-ai grăbit, domnule profesor? Când ți-am mărturisit că mi-e frică de această molimă, care, dacă mă prinde, mă duce cu totul, mi-ai spus zâmbind să nu mă duc nicăieri, că „avem nevoie de tine”, așa mi-ai spus, „avem nevoie de tine”, nu știu în numele cui vorbeai, dar mie îmi erau de ajuns aceste patru cuvinte, ele fiindu-mi aliatul cel mai prețios într-un oraș în care, chiar dacă am trăit până la 19 ani, mă simt tare străin. Mizam pe această prietenie culturală, eram încercat de aceeași emoție a elevului față în față cu profesorul, dar pe un palier superior, într-o altă lume, fără catalog, fără note, doar cu bucuria lecturilor, a sentimentelor nobile, eliberatoare.

Doamne, câte ai mai fi avut de făcut, domnule profesor! Doamne, câtă nevoie mai aveam să stai cu noi, să-ți termini muncile începute, rând cu rând, pagină cu pagină, carte cu carte!

Domnul Dumnezeul nostru să-ți vegheze pe mai departe drumul, să-i aducă mângâiere soției și copiilor. De ce-ai plecat, domnule profesor?