G a v r i l M o l d o v a n: După ce trec, zilele devin abstracte
MOTTO: ,,Aici, de ce te opreşti, gândule,
şi mă priveşti ca o cucuvea rătăcită?
Poate că sunt revoluţionar, la urma urmei,
din prea multă ură faţă de contrariu.’’
André Gide
(,,Paludes’’)
12 IANUARIE
Au trecut câteva zile de la începutul acestui nou an şi nu pot spune că pornirile mele sunt mai aprinse, ori mai îndărătnice decât în mod normal. Totuşi, au fost zile cioplite în trupul meu bătrân, au fost zile anapoda, în care îmi oglindeam un chip şters, ce nu se vrea dus de acasă decât cu sila. Lupta contra contrariilor şi a îndărătniciei continuă. Mereu trebuie să le învingi, să le aşezi pe primul plan al existenţei tale, dar repede cad pe planul doi. Cum le-ai slăbit un pic din ochi, cum te-ai pomenit copleşit de contrarii. Au fost mari tulburări climatice pe glob, a nins mult prin locuri unde nimeni nu se aştepta, au fost temperaturi ridicate în alte locuri. Dumnezeu şi-a reluat cu mai mare democraţie şi ardoare lupta lui tradiţională contra oamenilor, iar erodarea planetei cu ajutorul lor a ajuns până la masa mea de scris. A apărut o nouă tulpină a coronavirusului încă de anul trecut, mulţi semeni s-au injectat de frica contaminării. Dacă ar exista şi o injecţie contra singurătăţii mele, atunci m-aş injecta de zece ori. Ce suprafaţă de destin pot şi eu îmbrăţişa, când destinul meu nu se lasă deloc îmbrăţişat. Ce suflet pustiit mă poartă nu spre marginile existenţei, ci în interiorul ei surupat în mine. În mine existenţa nu şi-a găsit locul, norocul. Am adunat vreascuri şi am mers cu ele la Dumnezeu şi l-am întrebat ,,ce sunt acestea’’? El mi-a răspuns, ,,sunt rămăşiţe ale existenţei tale fragile, ale nenorocului tău şi ale naufragiului tău terestru.’’ Am rămas perplex. Totuşi i-am răspuns: Tu eşti responsabil de toate, aşa-i? Tu înoţi în mine cum vrei. Au fost doi copaci fraţi la care am ţinut mult, dar au fost tăiaţi din rădăcină aproape. Din crengile lor mi-am făcut o colibă şi am dormit singur în pădure ca un faun. Ca un boschetar. ,,Bosco, bosco vita mia/ Dimmi, dimmi che fai tu/ Molto tempo passa via/ Da che non ti vidi più’’. Aşa a încercat un italian marea cu sarea, adică să traducă în italiană ceea ce nu poate fi tradus în alte limbi, strofa eminesciană: ,,Codrule, codruţule/ Ce mai faci drăguţule,/ Că de când nu te-am văzut/ Multă vreme a trecut’’. Practic, strofa este intraductibilă la încărcătura emotivă şi la valoarea ei semantică. Şi eu sunt intraductibil de când m-am apucat să-nvăţ la viaţa mea vreo zece limbi străine şi în prezent nu ştiu niciuna. Pe toate le-am abandonat de la prima lecţie. Am început cu limba rusă prin clasele a doua, sau a treia şi am ajuns la limba păsărească pe care o învăţ astăzi cu mare elan şi însufleţire. Limba prietenei mele cucuveaua răuvoitoare şi rău-prevestitoare, a piţigoiului rotat, a ciorii croncănitoare, a buhei buhăitoare. Prin scorburi îmi duc traiul şi calc pe ţărâna mlădioasă a pădurii lângă care m-am născut, lângă frunzele foşnitoare, lângă apele stătătoare, lângă bălţile bulbucitoare. Sunt numai pădure! Regret mult faptul că avem prea multă democraţie şi mai puţină pădure. Azi îmi voi scrie testamentul pentru evitarea ciorovăielii dintre urmaşi la moartea mea. Să nu se certe de la averea ce le-o las. Să fie fiecare mulţumit cu cota de nefericire prescrisă şi cu renumele stâlcit şi încâlcit al unui personaj ambulatoriu. Pe mormântul meu să pună nişte frunze veştede care să sune lăsata vântului. În ,,Observator cultural’’ nr. 1044/ian. 2021, fraza săptămânii: ,,Patria noastră e doldora de specialişti în diverse ,,cercetări ştiinţifice’’ şi, aidoma tichiei de mărgăritar a nebunului, e plină de institute, centre şi laboratoare care, reunite, fac parte dintr-o imensă ,,Cooperativă a muncii ştiinţifice în zadar.’’ (Doru Pop). Subscriu.
15 IANUARIE
Încă de dimineaţă o iau pe urmele lui Eminescu (dar alţii mi-au luat-o înainte!) şi am văzut, la bustul poetului din Piaţa Decebal, o frumoasă cunună florală plutind parcă într-o serafică intimitate. Mai era şi o candelă care ardea din toţi plămânii, cu sprijinul elanului însufleţitor al câtorva colegi-scriitori de la Biblioteca judeţeană Bistriţa. Atât puteam noi să facem pentru Eminescu, măcar atât în aceste vremuri de pandemie universală. Au fost invitaţi scriitorii Răzvan Voncu, Irina Petraş şi Ion Buzaşi (on-line). Ziua Naţională a culturii a fost plină de roade. 171 ani de la naşterea poetului înseamnă că timpul se tot adună şi creşte în urma noastră fără să ne întunecăm aşa cu prevestea EL pentru sine. Va fi tot timpul atâta lumină în generaţiile viitoare încât să lumineze un chip care prezise: ,,Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec’’. Eminescu nu se va întuneca niciodată! E un strat gros de zăpadă. Acum, viitoarele holde aşternute pe câmpurile ce le străbat, pot respira comod sub acoperişul protector. Am ajuns în posesia unei cărţi apărute de curând, intitulate ,,Ce rămâne din ce trece’’, Ed. Charmides 2020. E o antologie de texte ce le-a scris scriitorul George Ţâra pe când mai trăia, însoţite de confesiuni ale celor ce l-au cunoscut. Un frumos gest comemorativ al prietenului Alexandru Uiuiu, îngrijitorul ediţiei, şi al unor colegi de facultate şi de redacţie ,,Echinox’’ şi ,,Ars amatoria’’. Măcar noi între noi să nu ne uităm. Măcar noi prin noi să ne amintim şi să ne reamintim unul de altul. Căci vremea vine peste toţi la fel ca peste George Ţâra şi după noi vor veni alţii care nu se ştie dacă ne vor uita, sau nu ne vor uita. Oare există vreun strop de umanitate în paşii mei care calcă totul în picioare? Oare duc eu cu mine prin desişuri niscaiva stropi de omenie care se cere păşită la repezeală? Să fie acesta adevăratul pas care duce la adevărata încolţire? Tonele de sudoare ce le emit păşind sunt oare rezultatul sau promisiunea unui rezultat mai bun? Revin la holde pentrucă holda este un aşternut supus încolţirii care mie îmi ţine de cald. Am ajuns în dreptul unei holde ale cărei boabe sunt ascunse sub stratul de zăpadă căzută de curând. În subterfugiile ţărânei o mână de boabe se luptă acolo tacit pentru existenţa noastră. Orice boabă visează o moară. Aşa cum se luptă un text să supravieţuiască pe o pagină de manuscris ,,arată’’ şi ,,grăpată’’, nedat încă în folosinţă, aşa se luptă o boabă să ajungă la moară. Bobul nu este un cuvânt, ci o taină şi mai mare. Şi pentrucă am mintea proaspătă de amintirea lui George Ţâra, care obişnuia să spună: ,,Trebuie să fie nătâng de-a binelea acela ce-l caută pe Dumnezeu oriunde altundeva decât peste tot’’, eu caut pe Dumnezeu în aceste boabe acoperite de nea. La capătul viitorului lan se-ntinde suprafaţa ce sărbătoreşte camuflarea singurătăţii. Viitoarea făină adolescentă. Singurătăţii nu-i stă bine decât camuflată. Acolo boabele de grâu încolţesc şi firul verde ieşit din găoace se dezdeoacă tot mai tare până devine pai. Asta va fi în primăvară-vară. Acum doar se pun bazele acelei infrastructuri care va degenera generând recolta. A muri pentru a naşte, asta este filosofia bobului. A renaşte în spic. Aceasta este calea care duce la adevărata cunoaştere a singurătăţii. Un tratat despre felul cum să-i spui vieţii adio, cum să-ţi pui în aplicare singurătatea, sau cum s-o pui la lucru tone de singurătate. De azidimineaţă mă străduiesc să-mi pun singurătatea la lucru. Am avut cândva o mare îndemânare de a-mi pune singurătatea să facă ceva concret. Nu să contemple degeaba. Să promoveze fulgii de omăt, sau să legifereze noi tratate despre îndreptarea intelectului. Îndemânarea care aduce fiinţei foloase. Acea îndemânare, însă s-a dus, s-a pierdut printre avalanşa de întâmplări ce-ţi ies în cale. N-am mai rămas cu nimic din ea. Din nou lupta contrariilor şi-a spus cuvântul. Mă anihilează mereu şi mă enervează ceea ce se destramă de la sine. Mă încuviinţează nenorocul de-a da întâmplărilor vad pe lângă casa mea din pădure. Mi-am făcut în pădure o casă din crengi de copaci şi m-am simţit bine în ea până când cucuveaua a dat de ea şi praf s-a ales din culcuşul acela. Acum rătăcesc sub ploaia de fulgi pentru a mi se tulbura amintirea în ninsoarea spulberată de vânt. Vântul e ambiţia aerului de-a răscoli totul, chiar şi amintirile mele. Trăiesc alături de vânt până o zi senină întoarce foaia manuscrisului şi atunci citesc, ori visez că citesc. E tot una pentrucă ,,viaţa e vis’’. ,,La vida e sueño’’ (Lope de Vega). De când m-am călugărit cu pădurea numai visuri visez. Pădurea te face om visător. Visare poate fi şi drumul copacilor de la rădăcină la creştet. Creşterea aceasta e plină de visare. Visarea prinde aripi şi numai ce se trezeşte copacul bătrân. Din tufă devenind adolescent, apoi senior redactor, cum sunt eu. Orice copac este un redactor pentrucă redă lumii hârtia înfăşurată în el şi o livrează drept materie primă scriitorilor contemporani. Scriitorii contemporani nu poartă însă o deosebită stimă copacilor pe care-i lasă la îndemâna silvicultorilor, iar aceştia mânjesc cu topoarele viitoarea hârtie care circulă în ei prin seve şi pe care, scriitorii ar putea scrie. Mai deştepţi erau chinezii, ori egiptenii care fabricau hârtie din alte elemente ale naturii. Dacă mai trăia, Hitler scria pe piele de evreu, aşa cum scriu astăzi pe propria piele cei ce se tatuează.
24 IANUARIE
S-a încălzit vremea afară şi zăpada, căzută din abundenţă zilele trecute, acum se topeşte. Iarna e dirijată de mai sus şi n-are putere să mai sălăşluiască. Nici nu ştii ce anotimp e, iarnă sau primăvară. Mă tem să nu fie inundaţii prin unele locuri. Din orice schimbare de genul acesta a climei, au de suferit oamenii. Mă doare sufletul când văd oameni suferind. Această sensiblitate s-a cuibărit în mine de mic copil, când îi vedeam pe părinţii mei cum se spetesc muncind fără să agonisească nimic. Tot ceea ce produceau pe ogoare, dădeau la stat. Bani, n-aveau niciodată, doar când se ivea prilejul să vând vreun viţel sau porc. Am încălţat ghetele cele reparate de curând, care nu alunecă şi am purces spre acele locuri unde tremură creanga. Am luat-o creanga şi am ajuns în pădure. Am revăzut locurile de baştină ale căprioarelor şi mistreţilor, am adunat în paşi toată, revolta pentru o copilărie săracă, ratată. Nu m-am pierdut prea tare în codru de teama să nu mi se facă rău şi să cad pe undeva, să nu mă găsească nimeni şi să mor acolo neştiut şi nevăzut de nimeni. Am tras mai mult pe lizieră, am privit casele înşirate de-a lungul văii şi mă gândeam să vin acasă cât mai repede să văd dacă lumea în oraş se prinde în Hora Unirii. Era plăcut, era chiar cald pentru luna ianuarie, plus cinci grade cu toate că omătul de sub paşi nu era topit. Cum se adânceşte-n mine un gând primăvăratic, cum alungă pasul meu mici îndoieli şi se strecoară şerpuind printre copacii golaşi, cum starea mea actuală comparată cu cea de ieri, de alaltăieri e aproape aceeaşi, adică un amalgam de vise şi şoapte, o suită muzicală care urcă în ritmul paşilor mei şi coboară pe un portativ abia schiţat. Sosesc în urbe şi văd lângă bustul lui Alexandru Ioan Cuza din Piaţa Petru Rareş, un grup de spectatori care aşteaptă ceva ce urmează, ce va urma dacă ploaia ce începuse nu va creşte în intensitate. N-au fost decât ceremonii restrânse la împlinirea a cei 162 ani trecuţi de la prima unire din 1859 a românilor, fără horă, din cauza pandemiei. Pe când eram eu copil nu se întâmpla aşa ceva, adică să plouă în luna ianuarie. Hora Unirii reia un cunoscut dans iniţiatic din străvechea noastră cultură, poate la fel de vechi cum sunt ,,Căluşarii.’’ De fapt ,,Căluşarii’’ sunt prima noastră horă prezentă în credinţele indo-europenilor vedici. Aceste credinţe, moştenite de daci, vorbesc despre o veche sărbătoare vedică numită Dassa hara, adică ,,sărbătoarea celor zece zile’’, fiind închinată unui zeu totemic. Simbolul horei se află şi pe vasele de Cucuteni. Nici nu ne putem închipui ce vechime are poporul nostru în Europa şi poate din cauza marii noastre vechimi s-a agonisit atâta încetineală în el, atâta ciorovăială, atâta delăsare, atâta neprincipialitate încât popoarele mai tinere ne-au luat-o înainte. Suntem un popor bătrân, un popor-babă. În pragul casei noastre stă mama şi coase o haină. S-a aşezat acolo unde lumina e mai puternică, să vadă mai bine cusătura, să bage aţa în ac. Mama are chipul unei femei îngrijorate. Ea duce o gospodărie cu multe daraveli. Mama descoasă o porţiune ce tocmai a înţesat-o, fiindcă nu i-a ieşit bine, apoi coase din nou. Ochii ei au înlăcrimat puţin şi îşi şterge pleoapa cu mâneca. Se uită din când în când la drum să vadă cine trece. Să vadă dacă nu vine careva dintre noi, căsenii acasă. Ea este fiica unei alte femei, care la bătrâneţe aproape că a orbit şi când venea pe la noi ne prindea jucându-ne în curte, pe noi, nepoţii ei, ne lua în braţe şi spunea ,,ăsta-i Gavrilă, ăsta-i Pompei’’... Ea a murit şi nu a apucat să vadă decadenţa familiei fiicei ei în comunism. Mama coase într-una ca şi cum ar păşi pe suprafaţa albă a unei pânze scoase proaspăt de la tiară, de la războiul de ţesut. Ea a ajuns acum într-un punct în care se gândeşte cum să continue. Să schimbe culoarea aţei, în funcţie de nuanţa coloristică a materialului, sau să meargă mai departe pe aceeaşi linie. Sunt în lucru o pereche de pantaloni ai soţului ei cu care merge la câmp, la vite, la moară mai puţin...Vrea să fie lucrul cât mai bine făcut. Ea a acumulat mai pe urmă atâta tristeţe încât şi zilele frumoase i se păreau tot triste. A terminat de cusut pantalonii şi se apucă de săpat în grădina de legume. Grădina aceasta pe care şi-o întreţine singură, e mândria ei. De aici smulge câte-un morcov, o ceapă, o căpăţână de varză să facă demâncare. Apoi merge în şură, unde, pe nişte pătule, se ouă găinile. Culege câteva ouă şi mă strigă pe mine să merg la magazin să schimb ouăle pe ulei de floarea soarelui. Să nu uit ţigări pentru tata, că vine de la lucru şi în loc de mâncare cere ţigări. Bani nu aveam, schimbam ouăle pe diferite produse, căci aşa era atunci. Cu preţul unui ou, cumpărai zece ţigări ,,Naţionale’’. Naiba ştie cum a lăsat puterea sovietică nepedepsit acest cuvânt scris pe ţigări, când de fapt nimic nu era naţional. Totul era ,,Sovrompetrol’’, ,,Sovromtractor’’ etc. Au continuat astăzi mari revolte ale ruşilor contra lui Putin şi în favoarea opozantului său, Alexei Navalnâi pe care îl vor eliberat din închisoare. Demonstraţii au fost chiar şi la Petersburg, oraşul natal al lui Putin, cu care el se mândreşte. Poliţiştii i-au brutalizat pe manifestanţi aşa încăt au atras atenţia străinătăţii. Lideri din întreaga lume au luat apărarea manifestanţilor pro Navalnâi şi au cerut organelor poliţieneşti să înceteze brutalităţile. Au fost manifestaţii în toată Rusia, inclusiv în Siberia.
Adaugă comentariu nou