Hanna Bota: Trei femei, cu mine, patru

Lina a absolvit Liceul sanitar la secția de optică. Când s-au dat repartițiile, chiar dacă avea medie mare, i s-a dat post în Iași. Era nevoie și în Cluj de cadre, în tot Ardealul era nevoie, dar asta era politica: amestecul populației. Ce-a mai plâns Lina! Nu voia să plece de acasă, nu voia în Moldova de una singură. De ce s-o trimită la capătul țării tocmai pe ea? Simina-știe-tot i-a spus Anitei că nu se prea poate rezolva nimic, dar dacă ar merge până la Iași și ar obține de la directorul cabinetelor de optică o semnătură de respingere a încadrării ei, ar putea să-și caute de lucru în altă parte. În Cluj? Nu, în Cluj nu se va putea, dar măcar undeva mai aproape. Ilona a fost cea care s-a dus cu Lina la Iași. N-au rezolvat nimic în prima fază, nu primeau semnătura pentru că directorul avea nevoie de ea, nu putea să-și blocheze postul. Apoi Lina a aflat de la o colegă, că ar fi un post vacant la Satu Mare, tocmai s-a deschis un cabinet nou și nu aveau personal destul. Ilona s-a dus a doua oară la Iași, hotărâtă să rezolve. Cum l-a convins pe director? I-a făcut ochi dulci, s-a folosit cu nerușinare de frumusețea ei. L-a lăudat cu dezinvoltură, i-a spus că n-a mai cunoscut un director așa de cumsecade, atât de aparte, că de data trecută a rămas cu gândul la el. Și i-a dat numărul de telefon, asigurându-l că locuiește singură, își are apartamentul ei, da, dacă are drum pe la Cluj... Și s-a întors cu semnătura. I-ai dat numărul de telefon? se mira Lina, dacă te sună, dacă vine? Taci, soră-mea, i-am dat un număr fals, nu-s proastă, am mințit, sigur că l-am păcălit; pentru tine am mințit, merită, nu crezi? M-a ierta Ăl de Sus, că-i pentru o cauză nobilă, eu așa zic. Așa că Lina și-a făcut bagajele și s-a mutat la Satu Mare. S-a mai golit un loc acasă, am rămas cinci în casa din Iris.

Lina e cea mai harnică dintre fetele mele, spunea mama, și cea mai răbdătoare. Unde pune ea mâna, e lucru făcut din suflet. Fie că muncește în grădină, că e la culesul porumbului, că e în bucătărie sau spală rufele, ea nu stă nici o clipă, tocmai ea să plece de acasă? și se puse din nou pe plâns. Trăiam cu toții o perioadă neagră, lipsuri în toată țara. Europa liberă vuia la adresa regimului, tata asculta toată seara. Ca în toți anii din urmă, în Fânațele Clujului nu era nici un pericol să fii descoperit, casele erau la distanță mare una de alta, nimeni nu-și bătea capul să pârască pe cineva în văgăuna aia de dincolo de Dealul Morii. Mama Flora n-ar fi vrut în ruptul capului să se mute la oraș, mai ales acum când cu munca ei ținea toată casa cu produse: lapte, smântână, caș, ouă, găini și pui, vacă și vițel, oi, miei, brânză și telemea, plus grădina cu zarzavaturi, livada cu fructe, terenurile de la colectiv lucrate pentru cereale, muncă din zori și până seara. Asta am făcut toată viața, am avut pământuri, știu cum să scot rod din ele. Munceam cu toții, școala era școală, mersul la biserică era mers la biserică, nu se lipsea, în rest nu aveam zile libere, nici vacanțe libere, ci muncă.

Dar tot erau lipsuri: era neplăcut să n-avem hârtie igienică, să ne întoarcem la hârtia din filele caietelor vechi, a trebuit să reluăm folosirea veceului din capătul grădinii. Apoi, aveam stocuri de lumânări, căci se lua des curentul și ne făceam temele la lumina lumânărilor; dacă scădea presiunea la gaze așa mult încât se stingea flacăra din teracote, ne luam mănuși și așa ne scriam temele, învățam înveliți cu plăpumi. Cel puțin, când mergeam în Fânațe, soba duduia încărcată cu lemne și era o căldură plăcută, bunătăți gătite de mama, ne plăcea în Fânațe. La noi în cartier se construia linia de tramvai, din Iris până în centru, în loc de stradă, era un șanț imens, un șantier noroios, nu circulau autobuze. Cu Pianke – eram deja eleve la Liceul sanitar – mergeam pe jos câte o oră dus și la fel întors, ierni geroase. Urmăream prin oraș dacă apare ceva de cumpărat de strictă necesitate. Ne trebuia vată, nu se găsea deloc în farmacii, erau cozi de ore în șir, dacă cumva se aducea pe undeva. Când am început practica medicală, furam din clinică, furam pentru a ne pune în chiloți la ciclu; ne făceam mici stocuri – marfă de contrabandă, ne împrumutam între noi, cu atâtea fete în casă, trebuia multă vată. Am pățit odată că asistenta șefă de pe secție a descoperit că i-a dispărut toată vata din dulap, deși era sub cheie, că nu mai era nici cât să faci o injecție: ne-a aliniat pe toate elevele să recunoaștem care am luat, că dacă nu, ne va controla în chiloți și va cere scăderea notei la purtare celor care eram la menstruație. Alina, mai speriecioasă, a început să plângă: ea e la ciclu, dar n-a furat ea vata. Eu nu eram la ciclu, nu-mi păsa dacă ne controlează. Și nu luasem eu tot, doar puțin, dar ca și mine, o fi luat și altele, până n-a mai rămas deloc. Nu o dată m-am trezit la școală pătată pe chiloți pentru că nu-mi ajungea câtă aveam. Apoi ședeam pe scaun pe câte un șold, să nu treacă prin uniformă să se vadă. Cum să mai fiu atentă la conjugările de passé composé la franceză când simțeam cum curge sângele și mă voi face de rușine? Când s-a împrietenit Ilona cu Sedu și am descoperit ce de vată avea acasă, nici măcar nu i-am cerut, am furat și de la ea. Am ajuns o hoață de vată.

Parcă era mai bine aprovizionat orășelul Linei, am descoperit asta în clasa a noua, când am vizitat-o prima dată la Satu Mare, erau de găsit tot felul de bunătăți aduse din Ungaria, sigur, acestea se găseau pe sub mână sau prin vânzare din om în om. Fiind aproape de graniță, sătmărenii aveau voie să treacă mai des dincolo, puteau merge din două în două luni. Încet, ne cream rețele prin care „făceam rost” de produse din diferite surse, asta era una dintre preocupările principale ale vieții practice din acea vreme. Dar mie îmi plăcea cel mai mult să trăiesc în lumea mea, să mă afund în cititul cărților, să scriu. Deseori mă ascundeam, că era multă treabă, în vacanțe mai ales, iar tata striga la mine: lasă cărțile, nu-ți vor da de mâncare romanele acelea. Citeam pe furiș, adeseori spunând că-mi fac temele.

Apoi a terminat și Timotei liceul, n-a intrat la facultate în primul an și i-au trimis ordin de înrolare în armată. La Focșani. La Focșani? Ce tragedie! Când a auzit Simina-securista, ne-a spus că „oriunde, dar nu acolo”: nu pot să-l las pe copilul ăsta bun și frumos să ajungă acolo, am o slăbiciune pentru el, îl ajut eu cumva, e tragedie acolo, îl vor distruge, e ca un batalion disciplinar, habar n-aveți – ne sperie ea. Dacă cu Lina nu ne-a putut ajuta, doar sfătui, în cazul lui Timotei, începu imediat aranjamentele, îi reorientă dosarul schimbând direcția: Prundu Bârgăului, la vânători de munte. Ce interesant, ce palpitant, repeta Timotei în timp ce-și pregătea cufărul. L-am ajutat chiar eu cu vopsitul cufărului de lemn, în verde. El a cumpărat lacăt nou, eu i-am scris, cu vopsea albă, numele pe capac. Fiind atâtea fete, îl iubeam pe fratele nostru într-un fel aparte. Noi toate semănam cu tata, cumva mai temperamentale, repezite uneori, el semăna cu mama, blândețea ei, un anume calm împăciuitor, avea ochii ei albaștri și era înalt ca frații ei. Am plâns când a plecat, am plâns toate. Apoi, a doua zi, cu totul neașteptat, a revenit acasă: tuns chel, avea o țeastă albă, lucioasă, un chip de om speriat, neterminat. Nu-și purta îmbrăcămintea lui, zice că apucase să o predea la magazie, ci avea niște haine mici pe el, ale unui coleg mai sfrijit, se vedeau încheieturile mâinilor de sub mânecile prea scurte, pantalonii lăsau să se vadă piciorul fără șosete în ghete, umerii adunați în geaca prea îngustă. Să râdem, să plângem? M-a trecut un fior neplăcut, m-am speriat. Avea o cută pe frunte, era prima dată că am observat-o, ca o urmă de tristețe, i se păstra și când râdea. Iar râsul lui avea ceva ascuns, ca o taină de nerelevat. Ce s-a întâmplat de a venit acasă? Nu i-a ajuns dosarul la Prundu Bârgăului. Doamne, doar n-o fi la Focșani! Va fi distrus dacă ajunge acolo, blând și liniștit cum e, o să-l calce în picioare, o să-și bată joc că-i ardelean, ne panicam noi. Nu, nu era nici acolo. Unde s-o fi rătăcit? După două săptămâni, i s-a dat de urmă. Simina-poate-tot a făcut o faptă mai bună decât spera să-i iasă, dosarul a rămas la Cluj, astfel, Timotei a făcut armata în orașul de baștină. Uneori îi era greu să nu sară gardul și să fugă acasă, ne despărțeau trei kilometri. Îmi luam colegele, pe rând, eleve la Liceul sanitar, și treceam în vizită pe la el, așa, ca să vadă și soldații fete frumoase.

Tare ne mai era de ajutor Simina-știe/poate-tot, pila securistă, prietena Anitei. Iar acasă, s-a mai golit un loc, am rămas doar patru.