Oamenii frumoşi din Bidiu - satul dintre dealuri!

Dacă ajungi în satul dintre dealuri, dinspre Nuşeni, pe un drum, iată, asfaltat (după lupte seculare), realizarea aparţinându-i preşedintelui Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, te bucuri de o privelişte mioritică încărcată şi de istorie. Pe o colină impunătoare se înălţa, prin secolul X, o cetate medievală, semn al vieţuirii neîncetate a românilor pe aceste locuri. Ajung în sat, nu înainte de a vedea cum se construieşte un pod din beton peste valea ce producea inundaţii în anii ploioşi şi două clădiri de cultură, odinioară – şcoala şi căminul – te întâmpină, dar care nu mai dau semn de viaţă. „Aşa-s vremurile”, îmi explică vecinul de peste gard, Mitru Andreica, cel care mai păstrează un tablou cu elevii şi profesorii din anii lui de şcoală. Satul îmbătrânit trăieşte însă o întinerire lăuntrică, duhovnicească de când aici păstoreşte un vrednic slujitor al altarului, părintele Gheorghe Călăuz. De vreo cinci ani s-a mutat aici, în parohie, şi în aceşti ani a reuşit să le fie tuturor „părintele nostru”. I se potrivesc de minune cuvintele „Ora et labora”. Într-adevăr, părintele se roagă şi munceşte. Rugăciunea îi adună la biserică pe puţinii trăitori ai satului. Cu ei a reuşit ca biserica să fie înfrumuseţată şi modernizată înăuntru şi în afara ei. O bijuterie închinată Domnului unde oamenii se roagă.

          La pas urc către Suseni. E linişte, e dimineaţă şi gospodarii încă n-au ieşit la câmp. Întâlnesc, totuşi, un om, aflu că-l cheamă Venţel, un bărbat înalt, bronzat, păzit de un dulău care-i prietenos cu oamenii. „Am lucrat pe tractor peste 20 de ani. Erau utilaje vechi, nu aşa de performante ca şi astăzi. Am o pensie  de 1000 lei, soţia nu are nicio pensie deşi a lucrat în Colectiv. Mă ocup cât pot cu treburile gospodăreşti. Mai ţin o vacă (în satul sunt 13), un cal cu care mă ajut în gospodărie. Ştiţi care-i necazul cel mare? Lipsa apei potabile. Când va ajunge reţeaua şi până aici nu ştim, aşa cum aşteptăm să ni se asfalteze şi uliţa noastră”. În vecinătate locuieşte Floarea Abadi. Râde când îi spun că-i în vacanţă. A lucrat 43 de ani poştăriţă în Bistriţa şi a adus bucurii şi multă fericire oamenilor. Pe joc a parcurs peste 65.000 km şi şi-a făcut sute de prieteni. Acum, în loc să-şi trăiască pensionarea, este în continuare în câmpul muncii. „Am crescut să muncesc”.

          La Bidiu, se reîntorc, cel puţin vara, mulţi dintre cei plecaţi. Tot în Suseni, la Grenea (era un bărbat cât un munte, gospodar desăvârşit şi de omenie care servea vinul din şuştar) sau Ţigâru, la culesul viilor este atmosferă ca pe vremuri. Marcel, Iacob ori Radu nu doresc ca vinul să nu mai curgă la vale. Îl pregătesc pentru însănătoşirea lor. În vârful unei uliţe pietruite, la Maria lui Costan şi Grigore a lui Sidor, dulceaţa de prune şi piersici este pusă în borcane, murăturile asortate aşezate pe sortimente, pe rafturi, iar în beci butoaiele sunt pregătite pentru noua recoltă. Iar dacă nimereşti acum aici vei fi servit cu cocoradă şi un pahar cu vin de la robinet, fiindcă mai este vin din recolta precedentă. Nici alte familii nu şi-au lăsat viile să ruginească, precum: Abadi, Sulici, Uifelean, Andreica  etc.

          Vasile Mureşan este finanţist în Bistriţa, soţia Măricica, profesoară. Sâmbăta sunt la Bidiu unde şi-au înfrumuseţat o casă în stil ţărănesc. Via nu lipseşte din preocupările lor, aşa cum şi un alt bidian, Vasile Restian, slujind patria mulţi ani, acum e prezent în sat. Nu-i uit nici pe minerul Petraş care nu mai coboară în mină ci urcă dealul bucurându-se de roadele toamnei, ori pe Ştefan Lucaci care peste 40 de ani a fost cioban la oi, iar acum îşi modernizează casa. Maxim Sulici, specialistul de la Ape (a lucrat mulţi ani la Bistriţa), ne invită în împărăţia albinelor. Este un adevărat profesor, iar stupina lui poate deveni oricând un laborator de studiu pentru apicultori şi nu numai, fiindcă „profesorul” Maxim ştie aproape totul despre albine, dar are şi darul povestirii pe înţelesul tuturor. L-am întâlnit aici şi pe fostul primar al comunei, Gheorghe Pop, preocupat să ajute, şi o face cu smerenie, la înfrumuseţarea bisericii de pe deal, transportând cu propria maşină materialele de construcţie necesare, nădăjduind că încununarea muncii lor va fi în această toamnă o sărbătoare pentru toţi bidienii.

          Nu pot încheia aceste însemnări despre Bidiu fără să reproduc spusele unui bătrân, badea Iuliu, care se odihneşte sus pe deal, care zicea odată „Omul care şade este ca fierul de plug care stă şi rugineşte”. De aceea, bidienii de la oraş  vin acasă în sat şi nu stau ca să nu..., iar cei de aici lucrează atât cât pot spre a nu-şi pierde identitatea şi satul.