ANDREEA PRISĂCARU - Premiul „Răsunetul Cultural” la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”

Am 18 ani, sunt elevă în clasa a XII-a, profil Filologie, la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu“ din orașul Medgidia, județul Constanța, și membră a cercului de creație literară de la Clubul Copiilor Medgidia. Deși nu scriu cu adevărat decât de vreo trei ani, pasiunea pentru lectură și jocul cu metafore o am de mai mult timp. Mă pasionează și actoria, activez într-o trupă de teatru de aproape cinci ani. Sunt fascinată de artă în general, apreciez și admir toate formele în care aceasta vine spre a ne bucura existența.

ACTIVITATEA LITERARĂ:

• membră din 2019 a cercului de creație literară de la Clubul Copiilor Medgidia, îndrumat de prof. Marilena Luciu, și din 2017 a trupei de teatru pentru tineret de la Casa de Cultură „I.N. Roman“ Medgidia;

colaborări cu publicații literare, antologii: revista „Solaris“ a cercului de creație literară de la Clubul Copiilor Medgidia, ISSN 2284–9254, „Antologie de... pandemie“ sub egida revistei „Convorbiri literar-artistice“, coordonator Antoaneta Rădoi (iunie 2020), editura AmandA Edit, ISSN 2601–1115, revista AC - antologia concursului național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi“, 2021 și 2020, tipărită la Sibiu sub îngrijirea Asociației Culturale „Cartea, izvor de cultură“ – județul Arad.

- premiată, de-a lungul anilor, la diferite concursuri de profil, cele mai recente fiind: Concursul Național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi“ 2021 (premiul special) și 2020 (premiul III), Concursul de creație literar-artistică Panait Istrati, ediția a II-a, 2021, organizat de revista „Convorbiri literar-artistice“ București (premiul III la secțiunea poezie), Concursul Naţional de creaţie literară „Dimineaţa unui miracol“ 2021, organizat de Palatul Copiilor Ploiești (premiul I), Festivalul Internațional de creație și intepretare Ana Blandiana 2020, ediția online (mențiune liceu).

 

Ipocrit

 

Care-i ipocritul dintre noi doi? Surzi, orbi,

vrăjiți de un perete insesizabil, translucid,

de sticlă, gândim prea mult, simțim prea puțin,

ca doi străni, dar avem atâtea pretenții de la

celălalt... Te-am ascultat doar ca să-ți ignor

vorbele, te-am îndepărtat doar ca să te vreau

mai mult, care-i mai imatur dintre noi, oare?

Eu, care mă forțam să te tratez cu răceală

sau tu, care făceai planuri de vacanță pentru

următorii 5 ani? Eu, care impuneam limite

și-mi ceream independența sau tu, care-mi știai

deja, după o săptămână, centimetrii din talie,

de la încheietură, de la umăr până-n călcâi?

Habar n-aveam câți ani ai și care-i treaba cu

tatuajul ăla oribil de pe piept... Mi-ai comandat

online un dulap întreg de haine, doar ca să

ascunzi printre el o rochie pătată în viteză de

o dragoste în trecere... Cine-i imatur, de fapt?

Eu, care-i îndepărtez pe toți când nu știu

pe cine vreau, sau tu, sau infinitul? Ai rostit

de la primul sărut un te iubesc efervescent,

impulsiv, șiret, grăbit, pe care nu l-am lăsat

să mă atingă, am râs, am șoptit rece că detest

bărbații ipocriți și-atunci, și-acum, oricând...

Ei, ia zi-mi, care-i ipocritul? Tind să spun

că eu, continuu să cred că tu... Recunosc că

încă port șosete pufoase, încă îmi repet zilnic

că de mâine am să mănânc salată ca după aceea

 să salivez după înghețată, mint femeile că

urăsc bărbații și apoi sărut vreunul pe ascuns.

Îmi spui că-s imatură, uiți că mi-ai ținut

discursuri despre cum iubirea e o muncă,

doar ca să te evapori la prima ceartă, lăsând

în urmă o pungă ruptă cu nisip și-o pernă

cu memorie... Deci, care-i ipocritul, în final?

 

Te-am uitat în valiză

 

Mai bine înveți să uiți ce n-ai simțit

când trebuia, mai bine renunți la ce

nu ai iubit la timpul potrivit, azi

am aflat secretul fericirii, azi am rămas

fără griji în sac, am strâns de mână fericirea

pentru o secundă lungă – pe alea scurte

le torn în cafea ca să o mai diluez – azi

am fost dezamăgită și confuză, de ce naiba

primesc felicitări când pierd meciul? de ce

mi-a zis trotuarul că n-are sens să mai iubesc

copacii? Or fi supărați că scriu uneori pe

trunchiul lor, or zice – ca unii oameni – că

doar îi folosesc... Ieri te-am uitat în valiză,

deși credeam că am scos tot din ea, ieri

mi-am rătăcit dorul în trenul care mă aducea

acasă, alaltăieri am plâns, apoi am râs, apoi

nu mai știu... Am privit golul în ochi de parcă

îi înțelegeam amarul, mâine nu știu ce

o să mai fac și cine o să mai fiu, nu știu dacă

o să-mi schimb iar numele, dacă o să plec

impulsiv spre marele necunoscut, cumva

tot eu o să fiu, de asta nu mă îndoiesc 

 

Dileme

 

Dilema olimpicului care e corigent la ora

de educație fizică este probabil legată de

motivul pentru care profesorul nu-l lasă

în pace, de ce-l silește să facă injecții cu

adrenalină, frică, stres... În clasa a IV-a

am câștigat concursul local pentru ultimul

copil ales la fiecare concurs sportiv când

se făceau echipele, iar în clasele mai mari

am depășit recordul național pentru elevul

care a stat cel mai mult pe banca de rezerve,

în liceu m-am delăsat, nu-mi păsa că sunt

în elita codașilor, iar profesorul insistă că

am un potențial sălbatic, neexplorat, pe care

doar el îl observă. N-am să înțeleg niciodată

de ce nu acceptă, ca mine, că nu sunt făcută

să devin sportiv de performanță, nici nu vreau,

nu poți fi bun la toate, asta e, toți avem

nevoie de echilibru, viața e o școală sau poate

un sanatoriu al sentimentelor, cu vacanțe

scurte și cu lecții grele, istovitoare, îți ia

mult să înțelegi că ți-ai învățat lecția, da...

 

 

Nu mă mai tem

 

Înveți să urli fără zgomot în pernă,

episodul de adolescență s-a terminat,

trăim într-o balanță ce trebuie constant

echilibrată, excesele nu ne fac bine, știm,

dar tindem spre ele, ne ducem grăbiți

spre dezastre, agonii, sunete mute,

valsăm cu lacrimi, cu suspine, apoi

zâmbim forțat, poate așa se înclină

balanța corect. Sunt seri pline de liniște,

întuneric, isterie, în care greutățile

balanței mă leagănă – prefer dreapta,

nu-mi place stânga, nu știu de ce. Ieri

am fost fericită, m-am trezit plutind,

greșeală divină – atârn a speranță –

nu-mi place cum sună dar asta e,

mă ia amețeala la înălțime și vreau

să sar, că nu-mi convine. Azi am râs,

dansat, iubit, sperat, am vâzut răsăritul,

am prins o rază de soare, am mâncat

o prăjitură, am sărutat un om bun,

m-a îmbrățișat mama și mi-a zis că

îmi stă bine îmbrăcată așa, în catifea,

simt că n-ar mai fi nevoie de cafea,

nu-i în echilibru balanța asta a mea,

oscilez mereu de la o extremă la alta,

dar nu mă mai tem și nu mai tac.

 

Cum ar fi?

 

Cum ar fi să te găsesc într-o dimineață

cu mașina parcată în fața liceului?

Cum m-aș simți dacă mi-ai aduce flori,

îmbrățișări, scuze, doruri multe? Aș fi

confuză, aș fi speriată sau bucuroasă?

Aș avea zâmbetul înlăcrimat de

certitudini și aș încerca să te dărâm 

doar ca să văd că nu te spulberi și că

nu ești o vedenie. M-ai lua cu mașina

și-am călători printre melodii – am începe

cu Apocalypse și am încheia probabil cu

Versus sau ceva de-al lui Deliric... Da’ chiar,

nu-mi aduc aminte să fi avut piesa noastră,

cumva am uitat, încep să te uit și

mă ustură inima, începi să te stingi,

nu te mai simt. Cum ar fi să fiu în

mașina ta? Să-mi arăți cât mă iubești,

să fiu obosită, supărată, distantă,

să mă îndulcești cu vorbe și cu desertul

inventat special pentru ea. Cum ar fi

să mai fii? Am ajuns să te scriu

ca să nu dispari din lumea mea.

 

 

Conflicte interne

 

N-am mai scris nimic în ultima vreme,

doar mintea mi-am bombardat-o cu gânduri

ca să nu le mai las apoi să iasă. E simplu

să le ții în tine, dacă le dai glas lumea le vede,

află că ești om și tabără pe tine să-ți fure

din sentimente, să critice, să sfătuiască,

să-și dea toți cu părerea. Am uitat cum

să țin pixul în mână, cum să apăs tastatura,

uneori chiar și cum să deschid gura...

Vorbesc nonstop, dar mă aud doar eu,

probabil de-aia mă cert întruna cu mintea,

vorbesc dar mă aud doar eu... Am două nume,

doar unul e de-a adevăratelea al meu, așa

mă minte societatea, mi-a pus o etichetă

încă de la naștere, se așteaptă să-mi placă

ce și cum fac sub acest „nume“, dar partea

aia din mine care poartă monologuri

interminabile în colivia acidă a trupului

își spune altfel. Am dublă identitate și e

frustrant, debusolant, plin de conflicte interne