Căluşarul năsăudean jucat la Baden, lângă Viena, în anul 1868

Publicația „Federațiunea” care a apărut la Pesta în perioada 1868-1876, fiind un jurnal politic, literar, comercial și economic, avându-l ca proprietar, redactor responsabil și editor pe Alexandru Roman, iar pe Iosif Hodoșiu ca redactor, relata în paginile sale despre jucarea „călușarului năsăudean” în anul 1868 la Baden, lângă Viena.

Prezentăm în continuare conținutul acestui articol, pentru a trăi acele momente și a fi ilustrată atmosfera epocii de atunci.

În 13 fauru (februarie, s.n.), seara, mi s-a înfăţişat Transilvania în toată frumuseţea, în tot zelul ei. Am văzut munţii ei cu coame cărunte ce se înălţau spre cer, am privit văile repezitoare şi cerul ei azur şi îndurător, am admirat ruinele ei clasice şi am plâns pe fraţii mei nefericiţi. Permite-mi să vă fac cunoscut cauza sentimentelor şi emoţiunilor ce am încercat în astă seară. Subofiţerii regimentului al doilea de frontieră năsăudean, care acum se numeşte regimentul 50 al arhiducelui de Baden, aranjară în Baden l.c. un bal cu care ocazie se executa „Căluşarul”, „Hora” şi alte jocuri naţionale. Pe la ora 8 sala „Victoria” era împoporată de un număr frumos de colonei, căpitani, ofiţeri, subofiţeri, studenţi şi alţi români ce petrec în Viena, cum şi de străini. Era un spectacol grandios văzând cum fiii lui Marte îşi strâng mâinile şi se îmbrăţişează cu fraţii lor civili pe un pământ străin. Pe la ora 10 un murmur se lăţi prin sală: „Vin căluşarii!”; şi iaca 24 de voinici sub conducerea vătafului V. Costea din Sâncelu, intrau, doi câte doi, între aplauzele frenetice ale publicului. Trei muzicanţi trag pe vioară „Căluşarul”. La auzul viorilor săltătorii, în frunte cu vătaful, încep saltul prezentând şi lovind măciucile ca şi când s-ar ataca!

Jocul ţinu mai o oră. Înfăţişarea eroică şi legendară a bravilor români, dexteritatea şi tactul, variaţiunea şi originalitatea figurilor, cum şi săriturile îndrăzneţe ale vătafului stoarse aplauzele meritate ale publicului şi puse în uimire pe străinii prezenţi. Am auzit pe mai mulţi exprimându-se că în multe au întrecut corpul baletiştilor operei împărăteşti, iar când aflară că aceşti jucători sunt copii de săteni care n-au învăţat saltul în şcoală, plăcerea lor trecu în admiraţiune.

Costumul lor fu asemenea aceluia ce-l poartă românii târnăveni, adică o pălărie mare cu cănaci şi pană de păun, cămaşa cu mâneci lungi strânsă la mijloc cu un brâu în culori naţionale, peste piept aveau legat cruciş o maramă colorată, cioareci albi cu şnur negru, opinci cu curele negre şi în mână soţul nedespărţit al eroilor din bucolicele strămoşului Virgiliu, adică un bici înfrumuseţat cu coardele roşii, asemenea biciurilor bacanţilor antici cu ocazia sacrificiilor.

Acele figuri atletice, acele tipuri romane, acele braţe nervoase şi exercitate a purta arma libertăţii şi independenţei, iar nu lanţul umilinţei şi desconsideraţiunii, acel ochi cu privire de vultur îmi reaminteau pe eroii lui Homer şi Virgiliu. Eram absorbit în admirarea acestor buni fraţi, îi priveam cu drag zicându-mi: „O, voi meritaţi o soartă mai bună şi sper că o veţi avea!” – când iaca îmi vorbește un portughez care nu mai înceta cu aplauzele zicându-mi: „îţi mărturisesc că am văzut odată pe aceşti voinici fraţi, dar i-am văzut la Roma pe Columna lui Traian”.

Acest regiment, în anul 1863, se afla la Udine, în Italia, unde serba jubileul de 100 ani de la înfiinţarea sa cu care ocazie 46 de juni, în costum naţional, executară „Căluşarul” care răpise într-atâta pe arhiduce şi general încât le dete voie liberă ca trei zile să poarte acele haine. Trei zile se preumblară pe străzile Udinei aceşti români însoţiţi şi aplaudaţi de către „i loro fratelli italiani”.

Deşteptătorul acestei idei româneşti este d. căpitan Nichita Ignat, român brav şi devotat. Noi gratulăm d-lui Ignat pentru asta ideea fericită şi totodată-i mulţumim pentru plăcuta şi neuitata seară ce ne-o procură.

 Alexandru Dărăban, text preluat din „Federațiunea”, Pesta, Anul I, 1868, nr. 20, p. 75.