Profesorul Andrei Marga/Apărarea integrității: Mi-am spus opinia fără ezitare – ceea ce fac și în continuare

Profesorul Andrei Marga este prezent în librării cu volumul Apărarea integrității (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2026, 448 p.), în care prevalează aspecte autobiografice, evocarea momentelor și personalităților memorabile care i-au marcat evoluția și caracterizarea instituțiilor și politicilor din România și din lumea de astăzi. Cartea are ca părți traseul biografic, contactele cu cultura germană, americană, franceză, israeliană, chineză, momente din istoria generației, „întâlnirile  cruciale” cu cei care i-au marcat evoluția – Habermas, Ratzinger, Rorty, Küng, Avineri, Berchem, Heidegger, „întâlniri memorabile” cu savanți, filosofi și lideri ai epocii, gânditorii pe care i-a valorificat, Virgil Bărbat și Eugeniu Sperantia, cooperarea cu Dumitru Radu Popescu și Emil Constantinescu. Bilanțurile în roluri publice și sistematica filosofică proprii întregesc volumul.

      Nu se poare rezuma un asemenea volum. Prezentăm doar coperta cărții și câteva fragmente din Prefață și restul cărții. 

                           „O poetă de referință și profesoară performantă de istoria filosofiei românești m-a sfătuit cu ani în urmă să-mi scriu memoriile. Probabil că o dezamăgesc în continuare, căci nu găsesc încă răgazul să mă ocup de memorii, proiectele de exprimare profesională ocupându-mi timpul. Iau însă în seamă sfatul tipărind acest volum cu prezentarea experiențelor vieții în forma unei evocări de momente cheie. 

            Nu vreau să afectez prin multe precizări judecata pe care cititorul însuși și-o va face nestingherit. Trei mențiuni aș face din capul locului având în vedere rolurile mele în viața publică, legătura lor cu Clujul și ceea ce se poate larg împărtăși în materie de valoare.

        Fiindcă la noi are trecere sofismul elementar – „da omul vorbește, dar cine este omul?”, ca și cum nu ce spui contează, ci, vorba lui Kierkegaard, lungimea pantalonilor – precizez că am fost mereu cu cei care au vrut să ducă înainte schimbările din România. Nimeni nu mă găsește în alt curent. Nici înainte de 1989 și nici după această dată.

    Înainte de 1989 am fost – fiind șef de promoție pe treptele formării - președintele studenților la nivelul facultății, apoi al universității „Babeș-Bolyai” și în cele din urmă al centrului universitar Cluj-Napoca într-o perioadă care a justificat impresia răspândită în țară că este vorba aici, la Cluj-Napoca, de „Heidelberg-ul României”. Intrasem în viața publică ca membru al generației 1968 de studenți, cu cunoscutele ei aspirații la schimbarea societăților și în condițiile „micii liberalizări” din țara noastră.

    După 1989 am fost, politic vorbind, independent, apoi am intrat la țărăniști, care m-au solicitat să fac, în calitate de ministru al Educației Naționale, reforma educației corespunzătoare trecerii la o societate bazată pe doctrina libertăților și drepturilor individuale inalienabile – ceea ce am și făcut.  Ulterior, din 2001, nu a mai existat paciența organizării mature, încât m-am dat la o parte. I-am ajutat în 2003-2004 pe liberalii care voiau înlocuirea unui guvern social-democrat, care nu-și lămurise reformele necesare. Am văzut însă repede că liberalii aceia derapează spre un autoritarism ridicol și dăunător țării și am luat distanță. Am sprijinit din nou liberalii în 2010-2012 și am susținut Uniunea Social-Liberală. Numai că a venit stricarea lucrurilor. Nu m-a interesat să continui. La alegerile prezidențiale din 2014 trebuia ales între un nepregătit și un aventurier – am ales nepregătitul, crezând că nepregătirea s-ar putea corecta. Nu a fost să fie. Nu m-am înrolat vreodată ca să-mi pierd capul și mi-am spus opinia fără ezitare – ceea ce fac și în continuare.

         În 2024 au fost multe presiuni și chemări să intru în competiția prezidențială din România. Știam bine agenda imperativă a României și cum poate fi ea abordată, încât să se iasă din mulții ani de derapaj. Am ezitat și în cele din urmă am declinat orice candidatură fiind convins de un fapt: partidele care sunt aliate la guvernare vor comite orice ilegalitate ca să-și poată plasa reprezentanții la deciziei. S-a și dovedit – începând cu decizia lor vădit nedemocratică de a sta la putere îmbrățișate zece ani - că premoniția mea a fost corectă.

          În fapt, autorii principali ai derapajului procuraturii și justiției din România anilor 2004 până astăzi, precum și șefi ai lor, ca și malformările șmecherești ale vieții democratice din România ultimului deceniu și jumătate au venit, din păcate, din studii la universitățile din Cluj-Napoca. Mulți oameni de bună credință mă întreabă, ca om care am condus Universitatea Babeș-Bolyai vreme de nouăsprezece ani: chiar atât de slab pregătiți sunt aceștia? Așa de puțin pricep dreptatea?

     Nu este comod să dai răspunsuri la asemenea întrebări. Ele sunt însă inevitabile. Discutarea pe față a lucrurilor nu va putea fi oprită, oricine ar încerca-o. Adevărul pune pe gânduri, dar este de preferat autoflatării.

      Desigur, la Cluj-Napoca au fost și sunt mai mulți bani decât în alte orașe. Viața economică este mai viguroasă. Dezvoltarea este mai evidentă. Concentrarea de forțe competitive rămâne mai mare.

       Explicația nu este deloc misterioasă. Pe lângă atracția orașului, care vine încă din secolul al XIX-lea, au fost mai mulți factori, unii de dată recentă, care au propulsat Clujul. Bunăoară, dezvoltarea universitară mai rapidă din a doua parte a anilor nouăzeci, concentrarea de bani ca urmare a jocului piramidal Caritas, venirea unor investiții majore, cum a fost Nokia, sprijinită de chinezi, valorificarea potențialului în IT, restabilirea unor fabrici de tradiție, noul val de investiții imobiliare și alte câteva explică avansul Clujului. Medicina, opera, teatrul, pictura oferă ceva în plus la Cluj-Napoca față de ceea ce este în jur.

     De aproximativ un deceniu se înmulțesc însă semnele că pe un fond economic mai bun și a unei tradiții mai profilate decât în alte orașe, ceva nu este în regulă. Exemplu este incapacitatea sistematizării construcțiilor în municipiu și în jur, pe fondul unor resurse financiare mari.  Un exemplu este bunăoară irelevanța proiectului din 2017 al tentativelor Clujului de a obține statutul de “oraș cultural european” sau eșecul sesizabil în a rearticula o viață culturală despărțită de provincialism. Sau faptul că Universitatea Babes-Bolyai, pe care am lăsat-o în 2012 pe primul loc în țară și în anticamera primelor cincisute de universități din lume, și-a schimbat ponderea, încât nu mai este prima în țară și a ieșit din partea importantă a celui mai relevant clasament universitar din lume.

      Cum se observă ușor, România plătește costuri enorme aducând în demnități publice absolvenți de mâna a treia sau chiar mai rău.  Ca să răspund direct la întrebare, este de observat că din universitățile clujene au fost duși în instituții centrale, mai nou, mai ales în ultimele trei regimuri prezidențiale, absolvenți de mâna a treia sau mai rău. Selecția nu s-a făcut însă local. Nu s-au luat vârfuri ale absolvenților, ci inși care aveau și o altă față decât valoarea. Oricum, contribuția la regimul prostocratic este certă și din Cluj-Napoca. Cum stau lucrurile le lămurește faptul că cei care au urmat la rectoratul UBB  din 2012 încoace au procedat la decorarea șefilor SRI.... De toate acestea se poate lua distanță prin integritate în comunicarea publică.  Am ținut la integritate pe parcursul meu”.

          „După doi ani fructuoși ca decan (1990-92), în care Facultatea de Istorie și Filosofie a devenit, după indicatori preciși, cea mai complexă și mai modernizată din țară în domeniul științelor sociale, Senatul Universității Babeș-Bolyai m-a ales (1992) în funcția de prorector responsabil cu relațiile internaționale. Ca prorector și fost bursier german, am fost invitat la reuniunea de la Bonn a Conferinței Rectorilor Europeni, în care s-a discutat temeinic ce este de făcut în universitățile de Europa Centrală și Răsăriteană. Miniștrii și rectorii germani dispuneau de analize competente și impresionante și în materie de politică universitară. La 30 martie 1993 Senatul mi-a încredințat funcția de rector al Universității Babeș-Bolyai, alegere pe care ministrul învățământului a validat-o fără întârziere. 

        Situația nu era oarecare. Pe de o parte, universitatea nu avea un program. „Stilul” de conducere era tradiționalist și modest în rezultate. Ceea ce era nu mai putea continua, iar simpla revenire la trecut nu aducea cu sine mare lucru. Mi-am asumat opțiunea nouă că totul trebuie reevaluat și luat de la bază, pentru o vastă schimbare. Am intrat imediat în legătură cu cei mai influenți lideri academici europeni (președintele DAAD Theodor Berchem, președintele Conferinței Rectorilor Europeni, Joseph Bricall și alții), care au și venit imediat la Cluj-Napoca, și cu numeroși responsabili americani, pentru a lămuri în detalii un program de reformă universitară profundă. Am dedicat mult timp examinării istoriei universitare clujene (am și valorificat idei ale acesteia) și a noilor organizări universitare din Europa și Statele Unite și am articulat o abordare nouă.

       Aveam avantajul că nu am avut pe întreg traseul vieții mele niciodată sprijinul cuiva, că nimeni nu a pus vreodată o „pilă” pentru mine, orice vârstă am avut și la orice am concurat. Faptul îmi dădea încrederea celui care știe că poate conta pe sine, care era contrabalansat de conștiința lucidă că în România cei mai mulți caută „relații” înainte de orice, căci fără „relații” poți fi blocat. Eram fiul unei familii normale de lângă Bistrița, care putea apela doar la puterea lui de argumentare, la lecturile lui, la buna lui credință și la faptul că nu i se putea reproșa ceva.

        Faptul că numeroși lideri europeni, culminând cu cancelarul german Angela Merkel, au venit la universitate, că premianți Nobel, de la Ahmed Zewail la Vargas Llosa au acceptat invitațiile, că ierarhi de la cardinalul Walter Kasper la cardinalul Angelo Scola, că numeroase vârfuri mondiale au fost oaspeții universității este grăitor. Pentru prima oară în istorie o conferință continentală a rectorilor europeni s-a organizat în est, în 2003, și tocmai la Universitatea Babeș-Bolyai. Rectorul a fost cel mai ales intelectual român în organisme universitare internaționale. Alte numeroase premiere intelectuale au avut loc”.

   „Cum am spus public la momentul potrivit, aplicarea programului Bologna, prin legea de reorganizare a specializărilor universitare din 2004 și deciziile ministeriale din 2005, s-a făcut eronat. Ca urmare, s-a ajuns la reducerea forțată a duratei studiilor și la slăbirea licenței, la confundarea masteratului cu prelungirea studiilor și la convertirea doctoratului într-o pregătire liniară. Niciuna nu are de a face cu ce se scrie în Declarația de la Bologna, care rămâne importantă în integrarea universitară europeană.

        Din nefericire, în România s-au numit ulterior miniștri ai învățământului persoane care nu au lucrat vreodată în învățământ sau nu aveau pregătirea pentru a lua decizii de talie națională. Iar în urma legii educației din 2011 deteriorarea a continuat. Bunăoară, universităților li se aplică o viziune îngustă, aparent modernistă, care slăbește încă odată instituția. S-a instalat o birocrație a evaluărilor cantitative care stânjenește inovația. Alegerea rectorilor în sistemul votării partidelor transformă universitățile, din comunități orientate spre creație, în grupuri care se bat pentru funcții administrative. Autonomia universitară a fost ruptă de răspundere și este exercitată ba parohial, ba funcționărește.  Acum România luptă cu degradarea activităților, cu nepotismul universitar cel mai extins din istorie, cu plagiate și falsificări, cu profesuri slăbite, cu fuga tinerilor de universitățile din țară și, rod al tuturor, cu un slab impact al universităților în dezvoltarea din țară.

       România a ajuns, cum, din păcate, tot mai mulți sunt nevoiți să semnaleze, dintr-o țară cu potențial, cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori, cu o îndatorare externă excesivă, cu o dezbatere publică colonizată de cațavenci, cu un autoritarism incult, sprijinit pe securism și trepăduși. Peste toate, România și-a pierdut deocamdată, la nivelul decidenților, capacitatea de a-și promova, în interesul public, vederile și inițiativele în concertul lumii în schimbare de astăzi.

                  Trebuie să spun că generația de rectori din care am făcut parte a intervenit continuu în evoluția țării și ar fi refuzat aceste degradări. Le-ar fi refuzat înainte de orice din motive ce țin de selectare. Rectorii au fost, la timpul lor, vârfuri profesionale ale promoțiilor. Cei mai mulți au fost selectați pentru rectorate dintre cei cu experiență și traseu administrativ –  fiind înainte șefi de catedră, decani, prorectori. Rectorii de atunci au fost selectați de senate, așadar în competiția celor mai buni profesioniști. Cu foarte rare excepții, ei cunoșteau interesul public și știau să-l reprezinte. Toți știau ce înseamnă integrarea europeană și cum să o așeze pe contribuția națiunilor. Ei știau  să abordeze pluralismul politic”.

   „Mica deschidere” a României – ce s-a produs la apusul stalinismului doctrinar şi violent, la mijlocul anilor şaizeci, şi s-a încheiat vreo şapte ani mai târziu, când începea aberanta „revoluţie culturală” – a fost însă climatul formării academice a generaţiei mele. Libertăţile relative din acest interval, deviza, pe atunci la ordinea zilei, a gândirii creative, generaţia mea le-a lărgit, sau a căutat să o facă, dincolo de graniţele permisibilităţii oficiale.

  Am luat, în acele condiţii, contactul cu filosofia contemporană (la vremea aceea Camus şi Sartre erau pe buzele studenţilor, apoi structuralismul devenea atrăgător), cu filosofia modernă (Hegel şi Kant păreau a fi referinţele ultime posibile), cu marea exegeză istorico-filosofică (Robin, Zeller, Gomperz, Bréhier, Gilson etc.). Primul text publicat l-am consacrat proiecţiei de către Teilhard de Chardin a fenomenului uman într-un scenariu divin, prima comunicare prezentată evoca opiniile lui Raymond Aron despre democraţie. Dominat de nevoia de a găsi criterii rezonabile de evaluare, cu o reprezentare geopolitică descurajantă (nu se întrezărea că înlocuirea sistemului va fi posibilă în timpul vieţii noastre, că şi Moscova poate fi constrânsă să-l abandoneze!), atras de filosofiile axate pe individ ale Europei occidentale, mi-am pus, la rândul meu – pe linia atrăgătoare a lui Karel Kosik, cu „filosofia concretului”, a filosofilor „praxisului” de la Zagreb – speranţa în teoria alienării din Manuscrisele economico-filosofice.

   Experienţa specializării în Germania (prilejuită de ultimul concurs care s-a organizat pentru burse, în preajma semnării acordului de la Helsinki) a lărgit enorm acest contact (spre Peirce, Wittgenstein, Popper, spre funcţionalismul lui Luhmann, ale cărui seminarii le frecventam, spre iniţiativele reconstructive ale lui Habermas etc.). Lectura scrierilor lui Jürgen Habermas, fascinantele întâlniri cu marele gânditor, m-au adus în faţa unei probleme noi: a trece de la asimilarea filosofiei la filosofarea asupra dilemelor trăite ale lumii noastre. Volumul Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului (tipărit la trei ani de la scrierea lui, în 1981) este fructul încercării de trecere, în forma unei reconstrucţii istorico-filosofice în intenţie sistematică. Orizontul ei era comunicativitatea nelimitată de structuri.

         Împotriva suficienţelor provincialiste, contrar prejudecăţii tenace după care marea filosofie se află doar în trecut, am apărat ideea filosofiei ca filosofare şi, mai ales, pe aceea că filosofia vieții efective este filosofia contemporană. Bizuit pe aceste experienţe, am opus istorismului ideea unui cadru natural normativ, care este natura umană, şi, drept consecinţă, un concept, opus relativismului, al Raţiunii. Optica era desfăşurată în cartea Raţionalitate, comunicare, argumentare (1988, tipărită în 1990), în care, împotriva obiectivismului, ca şi împotriva unui empirism relativizant, apăr o fundamentare pragmatică a Raţiunii şi a tipurilor ei, precum şi un concept comunicativ al unităţii Raţiunii, în cadrul unei filosofii a raţionalităţii care este, în acelaşi timp, metafilosofia inevitabilă a timpului nostru. Volumul Reconstrucţia pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (parţial publicat în 1992), elaborat într-un stagiu de cercetare în capitala americană, la Woodrow Wilson Center, este ceea ce titlul indică, iar Introducerea în metodologia şi argumentarea filosofică (1992) lansează noua filosofie a „pragmatismul reflexiv”.

      „La lansarea cărții mele Soarta democrației (Editura Creator, Brașov, 2022), o întrebare din public s-a referit la impactul conflictului din Ucraina, escaladat în 24 februarie 2022, asupra democrației. Am răspuns pe loc - banda YouTube fiind martoră. Un ziar („Mesagerul”) din Alba Iulia a preluat în felul următor declarația mea: “Suntem într-o situație absolut specială și o spun cu toată răspunderea, Ucraina este în frontiere nefirești. Ea trebuie să cedeze teritorii Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galiția, României – Bucovina și Rusiei – Donbasul și Crimeea. Sunt teritorii ale altor țări. Ne cramponăm, va fi conflict. Să fim foarte limpezi, cât timp nu se rezolvă printr-o discuție și cu America și cu Rusia, Germania, Ucraina și cu China și nu se va ajunge la un acord, nu va fi liniște în Europa. Nefiind liniște, democrația va suferi”. Potrivit lui Andrei Marga, „ar trebui ca supraputerile Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană să aibă o înțelegere pentru o nouă structură de securitate în Europa și în lume”.

      Orice se poate discuta, inclusiv declarațiile cuiva. Mai ales când declarațiile ies din conventional, iar pe lume sunt inși care se reped, cu oportunismul caracterial și dogmele din cap, în cine are informații mai exacte, cultură teoretică și  este de altă părere decât ei. Mai ales la noi, unde nici ministrul de externe și nici predecesorii nu strălucesc decât prin mimetism birocratic. Nu m-a interesat opinia acestora.

             Am reiterat cele spuse în declarația mea de la Alba Iulia de câte ori am fost întrebat. Nu discut împrejurarea că partea covârșitoare a concetățenilor au salutat faptul că am spus răspicat ceea ce cei mai mulți gândesc. A fost și un profesor pe care-l credeam înțelept care, după ce a declarat că totul în jur este propagandă și nu se poate discuta serios, m-a întrebat cu un reproș tacit: „trebuia oare spus că este în discuție chestiunea frontierelor?” Am replicat pe loc: „Dacă nu spunem acum, când s-o facem? Dacă nu discutăm frontierele, cum poți stinge un conflict ce pleacă de la ele?”. Se vede că lașitatea unora întrece cu mult preocuparea de adevăr!

     Mai important este însă alt aspect: nu a apărut nicăieri vreo contestare a adevărului celor afirmate de mine. Absolut niciuna! Nici chiar cei care au apelat la orice mijloc nedemn de a replica la declarația mea de la Alba Iulia nu au putut arăta câtuși de puțin că nu am dreptate în ceea ce am susținut. Pentru un om care se respectă acest fapt este cel esențial.

      Cum am mai spus, o diplomație inteligentă și o cooperare în consecință ar fi pus țara noastră în legătură cu puterile actuale și cu alte țări pentru a închide un dosar nefast al istoriei. Deocamdată, nici una și nici cealaltă nu au subiecți în conducerea țării noastre. Ceea ce am susținut și susțin este congruent cu abordările „realismului politic” al școlilor de la Chicago și Harvard și cu abordările celor mai importanți istorici contemporaniști din Franța și Germania, cu privire la originile conflictului”.

         „Am și scris în volume că în raport cu ceea ce s-a atins în Educația din România în reforma anilor nouăzeci, pe care am condus-o (Anii inovării. Reforma Universității clujene 1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014; Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca; 2016; Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019), a intervenit degradarea. Educația cu dificultățile de azi este rezultatul distrugerii de după 2001.

       Dându-mi seama că nu se înțeleg rosturile instituțiilor, crezându-se că acestea sunt pentru festivități, am declinat, de pildă, invitația de a intra în Marele Senat al UBB, pe care, de altfel, l-am creat cu ani înainte. Nu am fructificat faptul că sunt, după Constantin Daicoviciu și Adrian Marino, ultimul laureat al “Premiului Herder” la UBB și în Cluj-Napoca, încât, potrivit regulamentelor, puteam să preiau activități. Am preferat să mă concentrez asupra propriilor lucrări, văzând degradarea din UBB, dar și din deciziile din țară. Am declinat trimiterea ca ambasador sau numirea în fruntea unor institute. Am ales să mă concentrez pe cercetare, pe elaborarea de analize și pe conferințe, în țară și în alte țări. A depinde doar de tine însuți, mai ales în vremuri de confuzie organizată a valorilor, este o sursă de satisfacție.

 </a><a href=”http://www.andreimarga.eu