A plecat și "Cioplitorul în marmură”! In memoriam Ioan Mureșan - Muri din Beclean

   Modest și discret, cum a fost în viața lui, a plecat dintre noi și ,,Cioplitorul în marmură”, sculptorul Ioan Mureșan din Beclean, Muri, cum era cunoscut el în ,,ograda” prietenilor. Mie mi-a plăcut să-i spun ,,cioplitor” și nu sculptor fiindcă acest cuvânt, după părerea mea, a evidențiat mai bine efortul lui creator răsfrânt asupra blocurilor de marmură, în așteptarea conturării capodoperei care se va ivi din gândurile și din imaginația lui.

   Ne-am cunoscut după 1990 și imediat ne-am învârtit în jurul unui punct comun, preferința pentru poeții persani. Ne ,,duelam” uneori în recitări de versuri din lirica lui Hafiz sau Omar Khayyam. Cu soția lui, Marinela, am devenit colegi la fosta școală ,,Liviu Rebreanu”, din orașul ,,Șarpelui albastru”, cum a botezat urbea de pe Someș, prozatorul Cornel Cotuțiu.

   În spatele bărbii sale de artist se ascundea o fire jovială, distractivă, atunci când peste noi cădea umbra galbenă a unei halbe de bere, sau când îl colindam, în grup, popasul la casa lui fiind lung și bogat în de toate.

   Cu niște ani buni în urmă, când amândoi ne credeam aproape nemuritori, i-am dedicat poemul ,,Cioplitor în marmură”, surprinzându-l  liric în ipostaza de îndrăgostit de poezia persană și în cea de ,,cioplitor în marmură”. Nu prevedeam atunci că această poezie va avea ca motto și atenționarea, ,,In memoriam”.

   Când am aflat într-o librărie o antologie de poezie persană, i-am făcut și lui cadou un exemplar. L-a ajutat și pe fiul meu Radu, pentru lucrarea lui de doctorat, în arheologie, participând la un experiment de reconstituire a unui altar roman dedicat lui Jupiter, folosind tuful vulcanic din zonă și unelte de lucru foarte asemănătoare epocii de atunci.

   A îmbinat munca de creație artistică, de sculptor, cu cea, să-i zicem, de câștigare a existenței, în atelierul, peste drum de locuința lui. Îl pasiona și pescuitul.

   Știam că are niște  probleme de sănătate, dar nu bănuiam că ele sunt așa de grave. Discreția  a curmat zvonurile despre starea sănătății lui. A fost discret și în suferință. Cât de mult i se potrivesc versurile  dintr-un  cunoscut cântec de folk al lui Doru Stănculescu: ,,N-a ști nimeni că m-am dus/Numai  m-or  vedea că nu-s.”

   Nu demult preotul Felician Neagoș a sfințit statuia Fecioarei Maria, modelul de la Fatima, din fața Bisericii Greco-Catolice ,,Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Beclean, realizată de sculptorul Ioan Mureșan. Atunci l-am văzut fericit pe Muri. Artistul și-a încununat opera cu o lucrare minunată. ,,Cioplitorul în marmură” era încântat că statuia îi este admirată, că ea îi va eterniza numele. El, sculptorul, era foarte bolnav. În timp ce statuia se contura din blocul uriaș de marmură, o furtună năprasnică s-a abătut peste zona unde este atelierul său. Acoperișul acestuia a fost smuls, în jur a fost prăpăd. Doar statuia în lucru, n-a pățit nimic. ,,Cioplitorul”  a intuit că Dumnezeu i-a trimis un semnal. Ca urmare, cu trudă și cu suferință s-a grăbit să o termine.

   Personal regret, că în ultima vreme nu l-am vizitat pe prietenul Muri, că nu ne-am mai ,,duelat” în poezii persane, că n-am fost printre primii care să rostească o ,,Născătoare” în fața

statuii zămislite de el, atunci când ultima lovitură de daltă a crestat  blocul de marmură, cu noua întrupare.

   Cu bunăvoința prietenului nostru Menuț Maximinian, o să republicăm poemul pe care i l-am dedicat lui Ioan Muri.

   De câte ori voi merge la Biserică și voi ajunge în fața ei, după ce îmi voi face o cruce, voi privi statuia Preacuratei Fecioare Maria, îmi voi aduce aminte de ,,Cioplitorul în marmură” Ioan Mureșan, Muri și voi ridica astfel un colț din vălul eternității lui.

 Cioplitor în marmură

                 In memoriam I. Muri  

Când noiembrie

coboară ploile de pe dealuri

şi frigul te îndeamnă

să te apropii mai tare de tine,

o iau pe jos,

spre casa prietenului meu Muri.

Întâi îl oblig

să deschidă o fereastră.

De când şi-a termopanat locuinţa

nu mai poţi asculta la el

căderea metaforică a ploilor.

Apoi ne aşezăm pe treptele de marmură

care delimitează bucătăria

de camera oaspeţilor.

Respectăm amândoi acelaşi ceremonial

convenit în anterioarele întâlniri,

care n-au avut loc încă.

Stăm în tăcere,

mai golim câte o sticlă cu bere.

Ştiu ce urmează:

Muri ia din bibliotecă două cărţi,

una mi-o dă mie,

cealaltă o păstrează pentru el.

Citim în gând amândoi,

ca într-o sală de lectură,

ne mai înrourăm gâtlejurile,

până când Muri

începe să recite cu glas tare

din Hafiz.

Când încetează,

încep eu din Omar Khayyam.

Dialogul nostru durează,

până când el

mă readuce în circumstanţele spaţiale

ale realităţii în care ne aflăm:

„- Dincolo, în stânga, sub fereastră,

începe vechiul cimitir al oraşului,

peste drum este atelierul

unde eu cioplesc cele mai iertătoare cruci de marmură.”

Eu îl răsplătesc simplu, cu-n râset uscat,

dar ,,Mefistofelul”

şi-a notat deja în carneţelul negru

dimensiunile mele,

preferinţele mi le cunoaşte demult.

Ca să-l potolesc,

îi propun ,,arta mea poetică”,

șoptită parcă de fratele Nichita:

,, -Vei fi mare,

când vei reuşi

să ciopleşti crucile noastre

din aerul de lângă noi.”