Pentru cel plecat

Trec și curg deseori,

prin topografia acelui spațiu:

șoseaua șerpuind rebrenian spre Beclean,

în stânga atelierul sculptorului,

în dreapta casa lui,

și cimitirul, pe aceeași parte,

la vreo cinzeci de metri de ograda lui.

Acum atelierul este închis,

sub limba unui lacăt.

În curtea lui, lucrări terminate,

așteptându-și clienții,

altele începute, tânjind

după ultima mângâiere de daltă.

Peste drum, în cimitir, sculptorul plecat,

încordându-și puterile,

să ridice blocul de marmură,

prăbușit peste el.

Eu îi aduc sculele,

ciocanul, dalta, flexul.

El îmi propune, să începem cu o pauză,

un moment de pregătire psihologică.

Îi întind o bere.

După câteva înghițituri,

mă provoacă la vechiul nostru duel,

în poeți persani.

Îi dau întâietate

și el începe să recite din Hafiz,

ușor, apoi melodramatic.

Eu pregătesc ,,spada” lui Omar Khayyam,

cu avânt, cu tropăituri.

Din cauza lor,

mormântul lui crapă,

bolovanul de marmură

se rostogolește

și Muri reia dialogul:

,,- Când e vorba de poezia persană,

las totul deoparte,

chiar și moartea.”

Ploaia rece de decembrie,

mi-a ajuns până la piele.

Muri mă trimite acasă,

ca să-mi schimb hainele.

S-a înserat.

O iau spre Beclean.

În atelier este lumină,

se-aud lovituri de ciocan, de daltă,

sfâșieri de flex.

,,- M-a păcălit meșterul”,

îmi zic în gând.

Ajung în fața statuii

Fecioarei Maria, de Fatima,

din fața Bisericii,

lucrare evadată din gândurile și din mâinile lui.

Privesc statuia,

simt că aș putea ridica un colț

din vălul eternității cioplitorului în marmură,

dar e prea greu.