Nadia Urian Linul și poveștile satului

                Nadia Urian Linul este cadru didactic în localitatea Uriu aparținătoare de Cristeștii Ciceului, unde s-a dedicat  trup și suflet școlii și educației copiilor de aici. Ca om  care a îndrăgit lumea satului, profesoara din Uriu a fost atrasă de literatură, căreia i s-a consacrat fără ambiții, ci doar din dragoste pentru copiii care mai fac  astăzi lecturi școlare.  A debutat în  2014,  cu romanul Spin pe care l-a lansat la școala din sat în prezența uui mare număr de invitația de la Cluj și Năsăud. I-a urmat un volum de proză scurtă Vitralii, cuprinzând un număr de 46 de povestiri inspirate în majoritate din viața satului, pe care scriitoarea a socotit necesar să le conserve înainte de stingerea definitivă a satului. Ea a înțeles, ca una care trăiește acolo în mijlocul comunității sătești, că  satul tradițional românesc e pe cale de pieri,  lovitură gravă fiindu-i dată mai întâi de sistemul întovărășirilor și a gospodăriilor colective  din comunsm, apoi de  sistemul  birocrației haotice zise „democratice” de după 1990, când mai toți tinerii satelor au luat calea străinătății, lăsâdu-și părinții și bunicii să expieze lent sub povara unor vremuri tot mai crâncene și mai neprietenoase cu satul. Ca atare, satul tradițional aproape că nu mai există, și cu atât mai puțin cel omagiat de Liviu Rebreanu și Lucian Blaga în  discursurile lor de recepție la Academie, în care făceau Lauda țăranului român.  Preocupată de această problemă, autoarea n-a abandonat  ideea salvării „sufletului” de legendă al satului, acolo unde „veșnicia” e tot mai neprietenoasă cu el.  A  stat de vorbă cu cei bătrânii,  și-a concentrat atenția asupra tezaurului de obiceiuri, povești, legende, care s-au mai păstrat în zonă, intrevenind cu propria imaginație  spre a face aceste provești mai atrăgătoare și mai    abordabile. În 2017 a dat la iveală Satul cu povești, iar în 2019 a revenit cu Povestea satului, ce poartă mențiunea „ediția  a II-a revizuită și adăugită”. N-am putut afla (deoarece prozatoarea n-o precizează în textul ei Notă despre carte), dacă volumul acesta reia prozele din Vitralii sau din Satul cu povești  sau dacă  e complet  nou. S-a găsit și împăratul Roșu să o recomande publicului, iar împăratul Verde a apărut din postura  lui Constantin Avădanei, „lector universitar”  de matematici, după câte am înțeles, care au scris texte elogioase, fără competența necesară  de a  recomanda cărți de basme și  narațiuni literare,  afară de situația în care toți ne dăm cu părerea asupra tuturor.  E situația paradoxală din România contemporană, în care oriciune nu are treabă se apucă de scris  sau de scris despre scris.  În orice caz,  cele două volume din viața satului beneficiază de tratament editorial (ed. Gutenberg Univers din Arad) destul de amatoresc, la fel cum a fost conceput și structura volumului. Totuși, trecând peste impedimentele de ordin tipografic, se poate desprinde de la prima privire  imensa dragoste pe care autoarea o manifestă pentru  satul în care trăiește, căruia dorește să-i perpetueze matricea existențială dincolo de fruntariile lumii prezente. Pentru a menține  caracterul specific al satului, ea se refugiază mai degrabă în trecut, reînviind specificul  unor momente din viața satului mai demult apuse și dovedindu-se mai puțin receptivă la stările contrastante ale clipei de față. În plus, ea încearcă să ofere scenelor și un caracter specific local, reproducând statornic, limbajul viu și expresiv al țăranilor moștenitori ai locului. A  rezultat o proză dialectală, puțin uzitată astăzi, care s-ar încadra oarecum în proza cultivată de grupul scriitorilor bănățeni, inaugurată de Victor Vlad Delamarina și G.Gârda și continuată în interbelic  de grupul condeierilor țărani de care s-a ocupat  profesorul Țepelea într-o teză de doctorat.  Modalitatea  coborârii în dialectal și regional nu e inspirată, deoarece cititorul râmâne blocat la fiecare dialog spre a căuta semnificația cuvintelor rostite pocit,  abătându-l de la linia conflictuală a narațiunii, ceea ce produce un efect  contrar celui scontat de autoare.  Limbajul dialectal nu mai poate servi astăzi  comunicării literarității,  calitatea autencității fiind trasmisă pe alte cări decât recurgereaa la notația graiului din partea locului. Cel mult, acesta poate fi rezervat  anchetelor  de specialitate pentru Atlasul lingvistic român, și nu punerii unui obstacol mersului  naratologic al textului.  Cât privesc subiectele tratate, ele au continuitate și coerență epică relevabilă. Unele își au izvorul în cărție veche pe care unii oameni le aruncă la gunoi, precum cea intitulată Cât de gospodar era Ștefan cel Mare (Înțelepciunea domnitorului), sau Lecția de istorie, avându-l ca protagonist pe Mihai Viteazul. Altele trăiesc prin exemplul moral, cum este cea intitulată Copil de suflet, copilul adoptat  find cu  mult deasupra celor din familie, prin  hărnice,  devotament, exemplu moral. Cu schița La colindat ne reîntoarcem în mediul plin de taină și miracol creștin de altădată, când sărbătorile de iarnă erau un mare prilej de bucurie pentru cei mici și cei mari< de a se revedea în acest situații deosbite. Multe dintre ele aplează la personaje din lumea celor mici, a copiilor, care se comportă după voia sufletului lor, unul dorind a se face cioban (Mă fac cioban, ca uncheșu, doamnă), un  altul ), alta  descoperind în grădiniță locul minunat  în care își poate satisfece toate visele ( Nioka). Sâmburele moral funcționează peste tot, deoarece lumea satului își are încă legi străvechi, bazate pe respect reciproc,  într-ajutoarare, demnitate, spirit civic facere de bine . Expunerea întâmplărilor e făcută cu nerv, pe bază de dialog, prin apelul la expresivitatea populară, situațiile conflictuale  redau întocmai unele   scene trăite,  sau luate din observația imediată.  Majoritatea  personajelor  sunt  făcute să acrediteze  ideile de dreptate, de bine, de adevăr,  oamenii  dovedindu-se demni de împrejurările grele pe care le traversează s aau, dimpotrivă(, dovedind dragoste și atașament pentru locurile în care trăiesc, pentru natura cu care sunt înfrăți (Răsplata, Păcatul, Roata vieții, Florile și roadele, Globulețele. Rătăceam într-o grădină). Există câteva care ne poartă în lumea basmelor, pe urmele unei fantezii care se folosește de elemente fantastice, și care deschid căile spre spiritul imaginativ al omului obișnuit, tentat să ofere trăirilor explicitări neobșnuite, care se datorează intervenției divine sau a forțelor supranaturale. Nu lipsesc nici accentele critice și  caricaturzarea unor indivizi  care și-au pierdut demnitatea sau buna creștere, devenind simple mecanisme  traversate de forțele obscure ale răulu (Banul ochiul dracului).  Fără a depăși linia mediană a unei imaginații productive (și reproductive),prozele Nadiei Linul Urian izvorăște dintr-o mare dragoste față de oameni, din înțelegerea simplă și naturală a  faptelor de viață observate, pe care le trece prin filtrul unei nemărginite sete de viață, a unei înțelepciuni populare neaoșe, a optimism robust, și a unui mare  și definitiv atașament față  de viața de la țară, singura în stare să-i livreze deplina comuniune cu mediul în care există și scrie.