Pr. Radu Liviu Roșu: Stresul–componenta inevitabilă a vieții?

Stresul este tot mai des întâlnit în rândul oamenilor de toate vârstele și, deși se manifestă diferit de la o persoană la alta, stresul poate avea consecințe atât în plan emoțional, cât și în plan somatic, afectând organismul.

Stresul este în esență răspunsul corpului nostru la orice formă de posibilă amenințare. Atunci când percepem un pericol – chiar dacă este unul real sau imaginar – corpul răspunde automat la acesta, printr-un proces denumit reacție de „fugă sau luptă” (fight or flight reaction).

Stresul, medical vorbind, este o formă naturală de răspuns la amenințările din jur și reprezintă un mod prin care corpul se protejează de pericolele din mediul înconjurător

Pentru fiecare persoană în parte, stresul poate să apară din cauze diferite, în funcție de contextul specific de viață. Există mai multe posibile origini ale stresului, iar acesta poate să apară atât dintr-o arie a vieții tale, precum și din mai multe simultan.

În primul rând, putem vorbi despre stres la locul de muncă. Cauzele acestui tip de stres includ: insatisfacția legată de job; cantitatea prea mare de muncă sau responsabilitățile mult prea mari; lucrul peste program; managementul slab – așteptările neclare legate de munca ta sau faptul că nu ai nimic de spus când vine vorba de a lua decizii,etc.

Stresul își poate avea originea în viața personală sau familială, nu numai în viața profesională. În acest caz, putem vorbi despre: decesul unei persoane iubite, divorț, pierderea locului de muncă sau șomajul, instabilitatea financiară, căsătoria, mutarea într-o nouă locuință, bolile cronice sau dizabilitățile, problemele emoționale (precum depresia, anxietatea, furia, suferința, vinovăția, stima de sine scăzută), necesitatea de a avea grijă de un membru al familiei care este bolnav sau în vârstă, evenimentele traumatice, precum un dezastru natural, jaful, violul ori violența împotriva ta sau a unei persoane dragi ție.

Există și situații în care stresul are o cauză internă, mai degrabă decât una externă. Astfel de situații includ: frica și nesiguranța legate de viitor și de propriile puteri de a-i face față, atitudinile și percepțiile noastre despre lume, așteptările nerealiste și perfecționismul, schimbarea de orice fel.

Stresul ne poate afecta în multe feluri diferite, adesea în alte moduri decât îi afectează pe ceilalți. De cele mai multe ori, oamenii nu conștientizează nivelul de stres pe care îl acumulează decât atunci când simptomele se agravează.

Din acest motiv, este recomandat să urmărim constant sănătatea psihologică și să cunoaștem felul în care simptomele stresului se manifestă, pentru a ști dacă devin sau nu un pericol.

Oamenii înșiși generează stresul, ca atâtea altele. Omul le naște pe toate prin atitudinea sa greșită față de Dumnezeu.

În general, am putea spune că omul, prin atitudinea sa greșită față de sine însuși, față de ceilalți, față de realitatea înconjurătoare, față de adevăr, dar în mod special prin atitudinea sa greșită față de Dumnezeu creează o mie de lucruri.

Toate aceste chinuri prin care trecem și care ne tiranizează, le creăm noi înșine. De exemplu, spunem că alții ne creează probleme. Fără nici o ezitare spun că, orice ne-ar face alții, nimic nu ne poate face rău dacă noi nu ne-am preda acestora, dacă noi nu ne-am lăsa sinele propriu să fie rănit de acestea.

Pentru faptul că nu le percepem corect, noi înșine suntem aceia care le facem să ne rănească, să ne traumatizeze, să ne împovăreze, să ne  preseze, să ne creeze angoasă, să ne creeze stres. Adeseori, felul în care reacționăm atunci când trecem printr-o supărare, printr-o durere, seamănă cu următorul lucru: este ca și când ceilalți ne dau un cuțit și noi îl răsucim în propria rană.

Când cineva ne rănește, în loc să scoatem cuțitul din rană, avem tendința, și adeseori o facem, să ținem cuțitul acolo și să îl răsucim cu propria mână. Ba mai mult, dacă cineva vrea să îl scoată noi îl ținem acolo și uneori chiar ne opunem cu vehemență.

Cineva ne spune un cuvânt greu care ne rănește. Noi ne gândim continuu la ce ne-a spus, nu ne iese din minte, nu vrem să-l pierdem. Ne mâniem pe acea persoană, manifestăm furie, vrem să ne răzbunăm. Toate acestea înseamnă răsucirea cuțitului în rană. Dacă l-am fi scos, rănirea ar fi fost mult mai mică. Celălalt ne-a dat cuțitul, asta știe el să facă și e doar problema lui, dar noi care am luat cuțitul de la el și continuăm să-l răsucim în rană suntem vinovați de 100 de ori, de o mie de ori mai mult.

Întrucât colaborăm unul cu celălalt, noi îi supărăm pe unii, alții ne supără pe noi, nedreptățim noi pe unii, după cum alții ne nedreptățesc pe noi. Pentru că fiecare se gândește la interesul său, fiecare vrea să trăiască în dauna celuilalt, fiecare se iubește numai pe sine însuși, în cele din urmă toți suportăm din partea celorlalți ceea ce suportăm. Totuși, prima și cea mai adevărată cauză suntem noi înșine.

Stresul apare când nu abordăm corect orice lucru care ni se întâmplă. Dacă acceptăm situațiile de viață ca ceva despre care Dumnezeu știe, și credem că nimic nu este întâmplător  în viața noastră, atunci nu se creează nici un stres.

Spre exemplu copilul mic nu are nici un stres. Stresul îl au cei mari, deîndată ce conștientizează responsabilitatea pe care o au pentru ei înșiși. Când omul se încredințează lui Dumnezeu, situațiile de viață nu îi mai provoacă stres, ci vede în ele oportunități de a crește spiritual. Cu cât ne încredințăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât stresul se transformă în oportunitate. Prin urmare, dacă avem pace, dacă avem odihnă în suflet, stresul dispare.

Dacă îl avem pe Dumnezeu de partea noastră și avem încredere în El, stresul nu-și mai găsește locul în noi, este adică inexistent. Până omul nu va fi din nou cu el însuși, va căuta să elimine situațiile stresante în moduri mai puțin plăcute. Referindu-ne la persoanele dependente, putem observa modalitatea în care acestea încearcau să scape de situațiile stresante când erau în consum.

Numai când omul se va împăca cu sine însuși, când va putea să trăiască cu sine însuși, să facă companie nesfârșită cu sinele său, numai atunci va avea liniște.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!