Elena Liliana Popescu: „Vor fi verzi sau cenușii câmpurile viitorului?”

Assembleia dos rios (Adunarea râurilor) a apărut în anul 2020, așa cum ne spune autorul, dintr-o urgență. Dar procesul care a condus la scrierea acestei epopei, în care toate râurile lumii se reunesc într-o solemnă Adunare pentru a atrage atenția omenirii privind necesitatea protejării apelor, ape care mențin însăși viața planetei noastre, este mult mai îndelungat.

Cu mult timp în urmă, în 1177, marele poet persan Farid u-Din-Attar a scris o bijuterie poetică, مقامات الطیور (Conferința păsărilor). Autorul, pe care marele poet Rumi îl considera maestrul poeziei mistice sufi a descris o călătorie inițiatică a păsărilor lumii spre vârfurile îndepărtate ale Muntelui Qaf în căutarea misteriosului Simorgh, care să le fie rege. Descrierea călătoriei miilor de păsări, plină de sacrificii, prin cele șapte văi, pe care doar 30 dintre ele au reușit să le străbată complet și să ajungă la capătul călătoriei, este plină de învățăminte. Lucrarea a fost mult tradusă, a inspirat în timp nu doar poeți ci și regizori de film și de teatru, s-a încercat de fiecare dată să se pătrundă înțelesul adânc al învățăturii transmise pe această cale.

Ne mărturisește Luciano: „Această carte – din a doua jumătate a secolului al XII-lea – este deja o chemare la comuniune și la armonia ființelor de pe fața planetei. Vreau să cred că lucrarea A Conferência dos Pássaros mi-a sugerat, chiar și de la distanță, să scriu această Adunare inter-fluvială”. Despre o altă carte, Congresso dos Ventos (Congresul Vânturilor), de Joaquim Cardozo (1897-1978), în care autorul descrie o reuniune eoliană, a tuturor vânturilor lumii, ne spune Luciano: „în special prin sugestia titlului – ar fi putut să mă conducă, într-un fel, la această Adunare fluvială”.

Dar cartea sa Jaguaribe – memória das águas (Jaguaribe - memoria apelor), „a fost dintre toate celelalte, cel mai puternic impuls pentru scrierea acestei cărți”. Cartea a apărut în 1982, în Brazilia, unde s-au publicat de atunci încă 10 ediții. Cartea s-a publicat de asemenea în română (traducere de Micaela Ghitescu, Porto Alegre: Movimento, 1999, ediție bilingvă), în spaniolă (traducere de Raúl Lavalle, Buenos Aires: Ápices, 2001, ediție bilingvă) și în engleză (traducere de Vera Lucia Santiago și Astrid de Miranda Leão, Norcross: Criterion, 2001, 2011, ediție bilingvă).

Râul Jaguaribe, prietenul său din copilărie, continuă să-i fie alături, să-i inspire poemele, să-i sugereze noi și noi perspective asupra vieții și lumii. De data aceasta, „lipsit de somn în mijlocul nopţii tropicale/ de murmure nocturne și taciturne, legănat de veghea râului meu, când „Jaguaribe îşi plângea cursul/generos de altădată, din alte timpuri”, inspirat de Jaguaribe, poetul ne cheamă să ascultăm cântecul tuturor râurilor din lume și să reflectăm asupra lui, un strigăt al tuturor apelor împotriva degradării și sufocării lor, reacție generată de comportamentul nepăsător sau chiar agresiv al oamenilor.

Mesager al râului Jaguaribe, poetul ne însoțește într-o călătorie imaginară prin întreaga lume aflată în suferință, lume în care toate râurile sunt invitate să participe la Adunarea râurilor. Ele se prezintă pe rând și ne descriu starea precară în care se află astăzi: „Suntem acei docili, acei resemnați/ care lasă floarea ingenuă și dulce/ în mâinile unui copil fascinat/ de darul simplu, petală parfumată / desprinsă din arbustul aspru și fertil .../ Dar acesta îmi aduce acum susurul lui/ autentic, îmi aduce un plânset/ și strigătul său de mult timp înăbuşit/ de lăcomii şi adversităţi dezastruoase./ Acesta este strigătul său, și aceasta, chemarea sa”.

Îl îndeamnă Jaguaribe: „Mergi la Gange (Gangele încă trăiește/ încă mai pulsează cursul său anevoios)/ și spune-i: – O, torent al bătrânilor nouri!/ O, vestitor de alese silabe!/ Apleacă-ți privirea de ascet asupra/ altor ape care se rotesc, altor ore/ ale altor popoare pierdute printre oameni!”. Dunărea răspunde și ea chemării: „Dunărea, iute și obosită/ a spus da, pașii săi au îmbrățișat/ vocile apei, aprinse într-o mie de flăcări./ – Eu sunt aici, chemarea ta este lege!. De asemenea, Oltul: „Áluta, cel din vechime, calea lui Traian/ ascultând desăvârşirea mărturisirilor/ Dunării, doreşte să-i ofere/ apele sale grăbite – bătrânul Olt”. Rinul „păstrează rostirile poeților romantici,/ de la Goethe și Hölderlin”.

Amazonul răspunde și el invitației râului-frate Jaguaribe, acceptând să participe „la această Adunare „în care noi, ape insomniace/ vom inaugura ultima oră/ a cuvântului sfintei ape fluviale”. Râurile sunt, de data aceasta, hotărâte: „Noi, apele dulci ale planetei Pământ/ adunate de la diferite latitudini/ asistând la prima vicisitudine/ a unui frate râu, care își începe cuvântul său/ către umanitate, cea care ne dezamăgește/ și ne ia sănătatea și ne dăunează/ curgerii și care ne blochează în murdărie,/ ne afirmăm aici atitudinea noastră:/ apele, acelea ale pădurilor și munților,/ vin să potolească setea orașelor/ traversând munți, văi, orizonturi/ până la udarea vetrelor și fermelor/ vor fi închise încă de la izvoarele lor/ dacă aceste atrocități nu încetează”.

Și astfel, „din acest haos ordonat se naște ideea/ comuniunii apelor în Adunarea râurilor/ de la un pârâu timid până la marile râuri”. (Adunarea râurilor nedormite). Râurile de astăzi, se consideră prizoniere ale „urii omenești (civilizația/ vrăjmaşă a apelor așa cum sunt)” (Adunarea râurilor nedormite II), care prin „disprețul acesta din mințile lor/ îngroapă visele izvoarelor/ prin respingerea lor pentru întreaga Natură. (Denunț). „În lunga ei călătorie/ apa este una singură, fie că e noapte sau zi” (Apa unică), reflectează autorul. Remarcăm descrierea unui râu-absent, pe care poetul îl denumește Outrorágua (Un alt râu), „astăzi un locuitor/ din țara mea de vise și al îndepărtatei/ țări onirice și efemere de altă dată .../ Acest râu străbate o câmpie din afara lumii... Din acest motiv e un nonsens/ să cred în acest râu în țara de acum”.

Râurile nu mai cred în promisiunile oamenilor: „Nu ne ajută amintirea, sunt înșelăciuni/ promițând întoarcerea la anii dulci/ care ne-au părăsit pentru totdeauna” (Cântecul de la origini); „Suntem frați ai oamenilor, ai tuturor vietăților/ de aceea numele noastre sunt în toate/ de la izvoare până la cele mai rebele mări”(Celelalte nume ale râurilor).

Râurile reacționează la unison „în fața cauzelor/ urgente pe care rațiunea hidrică le reclamă”. „Viața apei ne purifică viața noastră”, ne transmite poetul, continuând: „Să nu lăsăm această muzică să se piardă/ râurile cântă, când lumea doarme! (Râurile cântă). Și adresându-se Omenirii, îi spune cu fermitate: „Este timpul, în fine, să înțelegi ce culori are viața” (Culorile câmpurilor viitoare).

 Traducerea în limba română a cărții Assembleia dos rios, de Luciano Maia, publicată de Editura Pelerin, cu titlul  Adunarea râurilor, face cunoscute cititorilor români suferința, îngrijorarea și protestul râurilor lumii, prezente la Solemna lor Adunare.