Nestemate de gând: „Ultimul înger” de Menuț Maximinian

„Am dat gândurile zilei deoparte
Ca pe o perdea
Și m-am întors la copilărie.”
(Autorul)
Ca și la Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Maxim Gorki sau Saint- Exupery, prima parte a vieții, edenică, copilăria, și-a pus o pecete de neșters asupra creatorului plachetei din titlu, cu 48 de stihuri „pentru cei mari și pentru cei mici”.

De citit, da, și de către cei mici, doar că ei nu vor putea pătrunde sensurile metaforice, care abundă și care atestă o alambicată gândire apolinică. Această capacitate de sublimare, de care nu se abuzează însă, este dovada artei auntentice.

În prefața ce precede textele, criticul literar Horia Bădescu constată că această realizare literară răsare și crește „într-o lume în care dimensiunea transcedentă a omului este supusă unui asediu”. De aceea, această colecție de stihuri apare și ca „ o profesiune de credință, o cronică a viețuirii întru ființă a ruralității românești și deopotrivă, o fenomenologie a îngerului, cu articulație între sacru și profan”.

Am putea discerne fire înrudite cu L. Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, dar numai ca o adiere, fără dubiile primului și având profund originală o dominantă de gingășie, delicatețe serafică.

Serafice și fericit alese sunt ilustrațiile picturale ale lui Marcel Lupșe, într-o congruență absolută cu intenționalitatea semiotică a textului liric.

Pentru Menuţ, fiu al Țibleșui, părinții, bunica Ana, oamenii locurilor și sfaturile lor sunt inextinguibile, îi susțin existența, dăltuite fiind în bronzul amintirilor.

Uneori, metafora se retrage, dar glasul tradiției seculare a neamului se înalță maiestuos, adevărată coloană infinită a dăinuirii neamului nostru, ce nu necesită floricele de stil, ci granit.

Așa de pildă, Buna i-a arăta taina Sfintei Treimi la icoană și cum cele trei degete ale omului, unite, o închipuie și despre frumusețea Sfintei Cruci.

„Să spui „Îngerașul”, așa cum te-am învățat

Chiar dacă acum ești om mare
Să nu mergi din casă până nu îți faci Sfânta Cruce,
Semnul biruinței
Când eu n-oi mai fi
Crucea te va ajuta să treci prin foc, prin apă.”

Mi se pare că recitesc scrisoarea unei mame către un ostaș roman din secolul al II-lea: „Fiul meu, împodobește-ți trupul cu Sfânta Cruce”.

Menuț Maximinian se înscrie într-o bună tradiție a credinței pentru această parte de țară, prezentă și la Octavian Goga, cu aceleași iubitoare sfaturi părintești: „Zi „Tatăl nostru”, sara, dragă/ Și să te porți la-nvățătură”.

Buna Ana îi deslușește sensurile adânci ale lumii:

„Să nu uiți că Domnul ne dă toate
Stă scris în Cartea Sfântă
Și bune și rele sunt în dreptul omului.”

„Să nu-ți uiți portul”...;
„Să nu uiți vorba de acasă
Chiar dacă vei fi domn”....
„Să nu uiți, dragu mamii bătrâne,
Eu m-oi topi ca lumânarea
Tu trebuie să duci neamul
Și pe noi ne pomenește-n rugăciuni.”

Îngeri și oameni fac din cer și pământ o unitate, rolurile făpturilor celeste interferându-se cu activiyățile umane în acel fel ingenuu de comportament zis „îngeresc”. Un alt înger e cel „din cutia de lemn”,

„Noaptea e paznic în cer
Ține Cheile Raiului
Doar poeții au poarta deschisă
După ce își rostesc versurile
Toate se umplu de lumină
Pământul, apele și cerul
Și Biserica din mijlocul Riului
Unde bunica Ana duce turte
Din grâul cel alb de Paști
Și cozonaci de Crăciun.”

Cu un comportament domestic, „Îngerul bea ceai”
„Din florile culese de mama,
Vorbind
Cu oaspeții
Din neamul heruvimilor
…................................
Zumzet de rugăciune
și pîine zvântată la soare
cu abur de duh lin
pentru toate zilele.”

Uneori e creionat ca o componentă a familiei, la modul antropomorfic: „Îngerul e om/ Barba e aspră, colțuroasă/ Ochii se schimbă/ Din albastrul cerului/ În verdele pământului/.../ Râde când atinge pământul/ Se pierde/ În mirosul trandafirilor”(„De când stă la noi”).

Serafici, îngerii se amestecă și cu păsările:„Păsări și îngeri în zbor/ Prin crengile albe / Ale cireșului înflorit/ Și cântă de pe ocreangă pe alta/ Veselia tuturor neamurilor”.
Au și rol de soli: „Purtând suferința/ La marginea Timpului/.../ Cu degete franjuri ce dau la o parte întunericul/ Într-o duminică a neamului”

Atunci când vorbește, seraficul se metamorfozează în teluric:
„Când îngerul vorbește
Seamănă cu Tatăl meu
Are o voce puternică, iute,
De om care nu a îmbătrânit niciodată
Cu palmele muncite
Dar trupul drept peste vremuri

Îngerul are un râs colorat
Ca al mamei
Care nu a uitat niciodată să zâmbească
Cu sufletul ochii și fața”
(Când îngerul vorbește)

Făptura celestă se identifică cu omul și își schimbă adesea rolurile.
„Îngerul are chipul bunicii
Blândă, liniștită
Ca pâinea lui Dumnezeu
Cu vorbe mângâietoare
Și povești
În care oamenii colindă cu lupi....

...La capătul grădinii
Bunica înger
Păzește primii pași ai nepoților
Până aceștia pot culege merele
Rostogolite în iarba amintirilor”

Protejează lumea în mod misterios:

„Îngerul are o mantie mare
Sub care se adăpostesc
împărații, preotul și tot poporul
și aripi ocrotitoare deschise peste lume”

La același palier al conținutului textual aș vrea să remarc cu o satisffacție aparte micropoemul „Port lumi în brațe”- călătorie imaginară prin Țara Sfântă, în care vocea auctorială se face pelerin prin locurile sacre, începând cu Haifa:
„Printre portocali
Îmi odihnesc oasele păcătoase

Pe Marea Mediterană
În portul Haifa corăbii
descarcă suflete”

Suntem purtați pe „crestele muntelui Carmel/ Pe cerU trece ca un fulger Ilie/ În car de foc pocnind din bici”, în Betleem și Nazaretul Fecioarei”, în Ierihon și Capernaum,; „Mă plimb cu corabia apostolilor/ Pe Marea Galileei; la Cina cea de Taină; îl văd Pe Pilat judecătorul/ Și pe Baraba păcătosul”;„De 14 ori poposesc cu IISUS pe calea Crucii...; „Pe Veronica ștergând fruntea plină de sudoare/ Icoana nemuririi”; cu o translație impresionantă în spectru liric , spre finele vremurilor:
„Când cerurile se deschid
de Paști și de Crăciun
În măreția luminii văd neamurile toate
Stând împreună,
Sfinți și pământeni
În mijlocul Raiului
Sub Pomul vieții veșnice”

Dincolo de sintagme, prorpoziții și fraze, înțelegi că autorului, dl. Menuț Maximinian îi sunt familiare și bine cunoscute textele sacre, al căror limbaj și tonalitate le folosește cu succes, distilând ideile Marii Cărțiîn stihuire.

Nu avem un volum masiv; dimpotrivă, ceea ce e salutar, findcă o face nu doar portabilă, ci exclude o anumită oboseală, când cartea e foarte mare, așa cum se întâmplă adesea în cazul lui Adrian Păunescu, unde prolixitatea ucide lirismul, diluându-l într-o licoare fadă.
Versul alb nu favorizează o etajare ordonată a mesajului, aceasta sarcină revenind cititorului educat. Folosirea punctuației ar fi sculptat mai bine tăcerile sau elanurile, ca un instrument de mare valoare, însă libertățile poetice sunt oceanic de vaste.

Menuț Maximinian, scriitor, jurnalist, om de cultură consacrat de multă vreme în cultura națională, mânuiește cu artă cuvântul, îi cunoaște resusrsele.
Îl felicităm călduros pentru această realizare, o lectură de cea mai înaltă calitate apolinică, aptă să reziste celor mai înalte exigențe literare.