Versul apocaliptic

Poetul Gheorghe Puiu Răducan – Ţepeşti surprinde prin versurile volumului „Apocalipsa după Gheorghe”, apărut la Editura Tibiscus din Uzdin, Seria, cu poeme în care ai impresia că este străbătut în genunchi drumul Golgotei, după cum afirmă în prefaţă şi Vasile Barbu. Lumea apocaliptică surprinde de dincolo de instantaneele tragice, prin vindecare: „Ai venit muşcând/ cu tălpile/ colţii/ de piatră/ ai răului”. Cuvintele sângerând sub durerea veninului retează aripile păsărilor întru înfrăţirea cu cerul: „Trec peste mine/ fluidele păduri/ ce ascund cerbii/ şi căpriorii/ sub clopotul lunii”. Cel mai bun refugiu este găsit în cântecul străbun: „Un sunet/ din trecutul meu istoric/ consumat/ aduce nori calzi/ de mărgăritare/ strălucind a doină/ ce mângâie sufletul/ rănit şi rătăcit”.

Când cocoşii nu mai anunţă zorile, când florile nu mai zâmbesc, când rugina încearcă să roadă sufletul, atunci: „Greierii s-au ascuns/ în mirosul de vâsc/ ce pătrunde-n/ putreziciunea pădurii”. O poezie în care „noaptea iernii/ rostogolită în zăpada verde” ne face să aşteptăm cu inimile deschise întru salvarea eternă „binecuvântarea Maicii Domnului/ a Mariei/ cea care stă în genunchi/ până ce se strâng firimiturile/ de pe scândura/ de sub mese”. Purul albului, simbol al vindecării, este des prezent în versurile care încearcă să ne scape de sfârşitul vremurilor: „Rândunica albă/ intră fastuos/ în raza vizuală/ a ochiului de şoim”, când din cerurile înalte, prin poarta deschisă a infinitului astral apare „îngerul alb/ prefăcut în fulg/ de nea”. O poezie a antitezelor, în care lumina de noapte este neagră „precum sufletul soarelui”, adică, lumina devine întuneric şi întunericul lumină pentru ca mai apoi, la intrarea pe poarta Raiului, să pătrundă porumbelul dreptăţii. Mirosul florii de chiciură, adăpată în surâsul râului, anunţă topirea veşnicelor zăpezi, iar în oglinda dragostei cerbul lăcrimează precum norii când „rănile sângerânde/ stropi/ de ploaie/ ce se scurg/ în pumnul/ de ţărână” încremenesc timpul etern. Omul poet părtaş al ideilor luminii nu este de acord cu răsturnarea sensurilor vieţii, demarând un proiect de salvare şi de regăsire a busolei vredniciei aşezat la rădăcina crucii, precum trandafirul cu spini care este părtaş la dragostea fierbinte „dorul frumuseţii/ împăcării/ şi iubirii/ de cel rămas/ dar şi de cel dus”.

Aşadar, o poezie în care ne adăpăm precum curcubeul de la marginea zării în „izvoarele apelor/ce urcă la ceruri/ spre fântâna mare”.