Niculae Gheran- 95. În oglinda corespondenței

L-am, cunoscut pe Niculae Gheran în desele popasuri pe care le-a făcut în județul Bistrița - Năsăud. Apoi un grup de bistriţeni format din criticul Andrei Moldovan- preşedintele Asociaţiei Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, secretarul de stat în Ministerul Culturii, Alexandru Pugna, Ioan Pintea -Managerul Bibliotecii "G. Coșbuc" Bistrita Năsăud, Alexandru Câțcăuan- directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Olimpiu Nușfelean-directorul revistei "Mișcarea Literară", alături de Ioan Matei- director în Ministerul Culturii şi Rodica Lăzărescu- director revista Pro Saeculum s-au hotărât să-i facă o vizită surpriză scriitorului, la el acasă, în Bucureşti, în ziua aniversării. M-am bucurat să fiu şi eu printre aceştia. Momentul apariţiei la uşa sărbătoritului l-a impresionat până la lacrimi pe Niculae Gheran, mai ales că nu ştia nimic din ceea ce avea să se întâmple. S-au depănat amintiri, s-a râs, dar s-a şi plâns la bucuria reîntâlnirii, s-au stabilit noi proiecte dar, dincolo de toate, rămâne bucuria întâlnirii cu o personalitate a literaturii române care a făcut multe lucruri frumoase pentru judeţul nostru. Voi rămâne pentru totdeauna cu această amintire. În acest cadru, a fost prezentată, în premieră, antologia „Bulevardul Niculae Gheran”, gândită şi îngrijită de criticul îngrijită de Andrei Moldovan. Proiect editorial apărut la Editura Şcoala Ardeleană sub egida Asociaţiei Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Reprezentanţei Bistriţa-Năsăud a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pleacă de la motto-ul „...astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu decât păşind pe bulevardul Gheran” (Adrian Dinu Rachieru). Sunt incluse eseuri semnate de Ion Vlad, Irina Petraş, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu, Constantin Cubleşan, C. Stănescu, Ovidiu Pecican, Gheorghe Glodeanu, Rodica Lăzărescu, Ion Filipciuc, Mircea Popa, Andrei Moldovan, Mircea Muthu, Horia Gârbea, Constantin Coroiu, Theodor Codreanu, Zenovie Cârlugea, Petre Isachi, Monica Grosu, Dumitru Radu Popescu, Radu Voinescu, Mihai Neagu Basarab, Olimpiu Nuşfelean, Vartan Arachelian, Virgil Raţiu, Menuţ Maximinian, Dumitru Cojocaru, Icu Crăciun. Iată ce spunea Dan C. Mihăescu: " îl evocam pe Niculae Gheran «doar» cu un mare și sincer respect. Într-o lume istorico-literară care nu se poate mândri cu fidelitatea, priceperea și tenacitatea textologică, Niculae Gheran este - alături de D. Vatamaniuc (pentru Eminescu), Mircea Handoca (pentru Eliade) și Nicolae Mecu (pentru G. Călinescu) - unul dintre marii și rarii noștri editori exemplari. Un om care și-a dăruit aproape patruzeci de ani din viață editării operei lui Liviu Rebreanu! ". Personalitate care a contribuit la promovarea literaturii pornită din acest colţ de rai, Niculae Gheran a primit titlul de Cetăţean de Onoare al oraşelor Bistriţa şi Năsăud, dar şi al judeţului Bistriţa-Năsăud. Niculae Gheran, cel care peste 50 de ani şi-a dedicat cariera literară în slujba promovării operei lui Liviu Rebreanu, printr-o ediţie critică integrală unică în peisajul românesc, Opere – Liviu Rebreanu, în 23 de volume („monumentală în toate privinţele” – Şerban Cioculescu) a primit pentru munca sa Premiul Uniunii Scriitorilor (1981), Premiul Perpessicius (1981 şi 2005) şi Premiul Academiei Române (2002). M-am întrebat, de multe ori, ce l-a îndemnat pe Niculae Gheran să renunţe la timpul pentru propriul scris pentru a aduce în faţa noastră „Integrala Rebreanu”, în spatele căreia se ascunde rigurozitate, studiu, consecvenţă, mai pe înţelesul tuturor, o viaţă dedicată studiului Rebreanu. Sunt convins că Niculae Gheran ar fi avut un destin sub zodia norocului dacă ar fi alocat mult mai multă energie propriului scris. A ales ca în peste 20 de volume să aşeze la loc de cinste opera lui Rebreanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa Năsăud, Andrei Moldovan, declarând: „Niculae Gheran a făcut din Rebreanu un scriitor al nostru, construindu-i un edificiu solid”. Să nu uităm de lucrarea în două volume „Rebreniana”, apărută la Editura Academiei, sub semnătura lui Niculae Gheran. Vorbim de peste 1100 de pagini, munca fiind derulată pe o perioadă de şase decenii(o viaţă de om). Apoi „Tânărul Rebreanu”, „Cu Liviu Rebreanu”, „Caiete”. Personal am fost „fascinat” de scrisorile soţilor Fanny şi Liviu Rebreanu, publicate în „Intime”. Apoi tot la Editura Academiei Române a fost editat primul volum din corespondenţa lui Liviu Rebreanu – „Scrisori către Rebreanu” (A B). Apariția volumului „Niculae Gheran în oglinda corespondenței” la Editura Semne, coordonat de prietena apropiată Rodica Lăzărescu, merită a fi salutată. Iată ce spunea însuși autorul despre corespondență făcând referire la cea a lui Liviu Rebreanu, pe care a așezat-o în cărți „indiscreția de a vârî nasul în scrisorile altora am avut o din totdeauna... descoperind un ocean documentar întins peste nivelul așteptărilor mele”. Rodica Lăzărescu spune despre Niculae Gheran că s-a dovedit a fi „nu numai un desăvârșit istoric literar şi editor (s-a autopăgubit de peste 50 de ani din viaţă dăruiţi cu atâta generozitate domnişorului Liviu!), slujitor al adevărului în toată deplinătatea lui, susţinut de documente şi mărturii, ci şi un excelent povestitor – din spiţa răspopitului din Humuleştii Neamţului, a unui Nastratin Hogea, a lui Păcală şi (de ce nu?) a lui Herşcu Rudel –, întrupat din plămada multietnicului Obor în care s-a născut şi a crescut”. Apoi, mai menționăm colaborarea lui Niculae Gheran cu revista Pro Saeculum, condusă de Rodica Lăzărescu, unde a deținut o veritabilă rubrică. „Corespondenţa mă omoară şi, paradoxal, mă ţine în viaţă” spunea Niculae Gheran care a dialogat în scris cu aproximativ 160 de persoane. Sunt și eu printre cei care a corespondat pentru scurtă vreme cu Niculae Gheran, mai ales după ce am fost prezent la București la aniversarea sa. Pornind de la ceea ce spunea Emil Cioran „adevărul despre un autor e căutat mai degrabă în corespondență decât în opera sa, cel mai adesea opera este o mască” pătrundem în lumea epistolelor lui Niculae Gheran prin intermediul bistrițeanului Ion Vlad, bunul său prieten, care spunea „Epistolariile sunt totdeauna un motiv de reflecţie: omul, raporturile lui, seismele vieţii, obligaţiile […] sunt adunate în scrisori.”. Așa cum spune și Rodica Lăzărescu, Niculae Gheran cunoștea valoarea documentului, întotdeauna vorbind (scriind) cu „dovezile” pe masă. Din epistole comentate profesionist de Rodica Lăzărescu amintim cele semnate de Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Camil Baltazar, Ion Bălu, Paul Cornea, George Munteanu, Nicolae Coban, Mircea Mihăieș, Vlad Mușatescu, Emil Pârvu, Dumitru Trifu, Dan Grigorescu, Vasile Fanache (profesorul meu din facultate), Mircea Braga, Răzvan Voncu. Toate merită a fi citite pe îndelete, surprinzând o frescă a literaturii, dar şi a societăţii. Poposim însă la corespondența cu câțiva bistrițeni, cunoscută fiind colaborarea cu Muzeul Bistrița pentru editarea operei Rebrenu. Cu Ioan Vlad avea o legătură mai specială, anul acesta marcându-se 95 de ani de la nașterea celor doi scriitori unul la București, altul în satul Archiud, ambii cu strânse legături cu Bistrița. Remarcăm epistola în care ilustrul profesor vorbește despre catedra de la Universitatea din Cluj: „Dragă domnule Gheran, Am fost şi rămân – numai Dumnezeu ştie cât şi până când – un dascăl de teorie literară; n-am încetat să cred în prelegerea pe care am celebrat-o ca dascăl, cu tracul şi emoţia fiecărei ore, refuzând să-mi citesc „foile” de curs, ci încercând să comunic studenţilor, care au crezut în mine. Sunt aproape 48 de ani de când sunt dascăl. Fără orgolii, doar cu plăcerea şi voluptatea cărţii citite. Aşadar, mă simt bine şi fără ulceraţii sau frustrări. Dacă am să mai fac o carte-două, mă declar mulţumit. În camera vecină cu cea în care scriu acum aud vocea nepoatei mele Oana şi o ascult precum clavecinul lui Bach. Asta e marea mea bucurie: nepoţii şi cărţile aşezate într-o ordine socotită de nevastă-mea ezoterică şi fără noimă. Vă îmbrăţişez şi Sfintele Paşti să vă dea tăria cărţilor şi a înţelepciunii, Ion Vlad” scrisă la Sărbătoarea Luminii în aprilie 1999. Ce frumos! Mi-am amintit și eu de corespondența pe care am purtat-o cu, Ioan Vlad, deși ne-au despărțit 5 decenii de viață ne lega satul Dumbrăvița, meleagul meu natal și al soției dânsului, profesoara Carmen Vlad, şi prezența domniilor sale la simpozionul pe care l-am organizat atunci când şcoala a primit numele tatălui doamnei Vlad, protopopul Teodor Cotuțiu, cel care a zidit Biserica satului. Ponturos, cum se spune prin Ardeal, hazliu sau acid, cu sare și piper este Niculae Gheran în scrisori, dar și în scurtele mesaje electronice. Iată un exemplu: „Avantajul de a muri înainte ca voi să vă eliberaţi de mizerie este enorm. O carte despre un cazan ce dă în clocot este inevitabil neterminată. Deocamdată, acoperit, nu ştii pe cine opăreşte când va fi să-i sară în aer capacul. D-aia în final sunt obligat să las o fereastră deschisă. Nu sunt mama Omida să vă citesc în palmă. Cert este că, mai devreme sau mai târziu, o explozie va fi. Numai un război, la rândul său exploziv, o va întârzia. O carte despre o realitate-n continuă mişcare o încep eu, terminarea ei revine cititorului. Avantajul de a muri înainte ca voi să vă eliberați”. Într-o epistolă adresată lui Andrei Moldovan, și el trecut în veșnicie, vorbeşte despre poezie: „obscenitatea din poezia citată, fie şi pasageră, umbreşte protestul poetei. Toţi folosim la nevoie şi latrina, dar nu ne face plăcere să dea buzna nimeni peste noi. Nudă, o femeie poate fi însăşi un poem, ce se cere venerată, dar, când se lasă pozată „în exerciţiu” ... e dizgraţioasă (de-ar fi să fie şi fecioară). Dar, „de gustibus non disputandum”. Ca istoric literar – zi-i şi isteric – îţi reamintesc că asemenea mode au fost şi sunt frecventate sub cupola lui Gutenberg, dar nimic, absolut nimic, nicio piesă n-a rămas sanctificată valoric. Rumeguş!!! Primind un premiu de excelenţă ... am asistat la festivitatea în care un tânăr poet, la rându-i premiat, a ţinut să-şi etaleze harul citind un poem în care şi-o băga, şi-o scotea, o da şi sus şi jos, prin faţă şi spate, normal şi pe brânci, fiindu-mi ruşine că asist la o asemenea impotenţă literară, manifestare tipică de onanism”. Sunt cu totul de acord cu ceea ce afirma Niculae Gheran despre poezie şi frumusețea vorbei curate. Apoi tot cu Andrei Moldovan are o corespondență bogată legată de acordarea titlului de Cetățean de onoare al judeţului Bistriţa-năsăud, dar și despre reeditarea operei rebreniene, o altă poveste cu final nefericit pentru noi, din păcate nereușindu-se reeditarea integralei de la Academia Română: EVENIMENT EDITORIAL Răsunetul cultural 5 Noiembrie 2024 „Când pe nimeni nu interesa realizarea unei ediţii integrale, când şi Perpessicius a abandonat ediţia critică, după apariţia vol. 6, când ştii bine cum şi D.R. se angajase să publice tot ce-i oferim despre L.R., fără bani, judeţul urmând să se înţeleagă pecuniar cu noul colectiv, m-am văzut [obligat] să abandonez şi eu un plan de cercetare organizată, valorificând uriaşa arhivă Rebreanu (eufemistic exprimat, nu alungat pentru vina de a fi pensionar).” Se făcea referire la ordonanța prin care nu mai puteai să fi pensionar şi să ai şi alte venituri, instituţia bistriţeană cu care colabora sistând contractul, oprindu-se astfel un proiect titanic. Un adevărat subiect de roman este povestea cu locul de veci. Rodica Lăzărescu selectează din corespondența pe această temă cea cu Ion Vlad în care pomenea de discuția cu academicianul Ioan Aurel Pop, dar și cu Mitropolia Clujului, în ceea ce privește îngroparea la Mănăstirea Dobric, la iniţiativa lui Alexandru Câţcăuan. „M[ănăsti]r[ea] Dobric nu are un cimitir al călugărilor; în schimb, mănăstirea Salva, din apropierea oraşului Năsăud, are locuri de veci ale călugărilor, în teritoriul exclusiv al mănăstirii” spune Ion Vlad. Răspunsul este pe măsură: „ca parte a sufletului meu – împărţit cu zgârcenie la puţini apropiaţi –,să-ţi spun un secret: aveam eu nevoie de un loc de veci la Mănăstirea din Dobric, cum ai mata nevoie de un maraton de 500 km până la Bucureşti, dus-întors. În Capitală, „beneficiam” şi post-mortem de cavoul familiei – care însă m-ar fi obligat să mă odihnesc, în perspectivă, cu o nepoată ce mă transformase din ditamai proprietar un chiriaş de mântuială –, de o criptă cumpărată în cavoul unor rude îndrăgite, başca de două locuri în cimitirul Sfânta Vineri şi, eventual, de ţintirimul Bellu, amintit de mulţi că doresc să fiu aşezat mai aproape de Rebreanu şi prietenii generaţiei noastre. Nu ţin să ştiu locul, cât sunt legat mai mult de epitaf: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!” – de care unul dintre copii sper să-şi amintească, poate, ca ultimă dorinţă! De unde, fireşte, şi întrebarea: ce i-a venit individului ideea Mănăstirii Dobric, mai aproape de bistriţeni? Ai să râzi: să scutesc pe toţi şi toate rudele şi paparudele mele, prieteni şi duşmani, să asiste la o înmormântare la care, în fond, mie însumi îmi va veni greu să particip. Iarna, vreme geroasă, vara prea multă căldură, neavând nici pistol să găsesc un timp mai potrivit. Fănuş Neagu, cu care am băut măsurat la Elias, împreună cu Grigore Traian Pop (o dată şi cu chirurgul ce l-a operat), rezolvase problema: a lăsat cu limbă de moarte să i se bată sicriul în ţinte, să nu-l vadă nimeni (deşi arăta bine, numai că era alb ca varul, din pricina timpului îndelungat de spitalizare, dar cu puţin fond de ten putea fi aranjat de însurătoare). Eu am dorit mai mult: să dispar pe furiş cu un zâmbet şi-o amintire. Rămâneau cărţile să adauge ceva la rostirea vremelnică a popii. În rest, que sera sera. Vorba tatălui meu: „Mort să mă văd, c-apoi mă descurc!”. La rândul lui Andrei Moldovan vorbește despre corespondența pe acest subiect ca fiind întunecată. Concluzia i-o spune Rodicăi Lăzărescu. „Încurcă-i, drace! Salvarea mi-o oferă Salva!” adăugând: „Am scăpat de grija domiciliului de pe urmă. După multe bâlbâieli la care m-au împins alţii, am ajuns la înţelepciunea tatălui meu, îndrăgit mai mult după ce avea să nu mai fie: „Mort să mă văd, că mai departe mă descurc”. Ce contează unde voi fi aşezat? Aproape sau mai departe! Departe de ce? Ş-apoi epitaful ales de mult de mine: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!”* rămâne o vestă antiglonţ!”. Cu cât umor a privit moartea, fiind împăcat cu marea trecere, conştient că este un prag al vieţii. Iată ce spune autoarea cărţii despre marea trecere: „S-a retras acolo unde nu e întristare, nici durere ... Ceruse cândva unui prieten bistriţean, preot şi poet totodată, ca slujba să fie scurtă, să rămână timp pentru băutură. Scurtă a fost. La fel de scurt a fost şi mobilierul, cu rol de catafalc, pe care a fost aşezat sicriul în mijlocul bisericii de cartier – fix jumătate de copârşeu plutea în aer precum asistenta maestrului în numerele de iluzionism ale lui Josefini. Dispus nu doar „să fluture o batistă la despărţire”, hâtrul Niculae Gheran a făcut să fluture prin aerul înmiresmat de tămâie şi-un zâmbet, poate poznaş, cu siguranţă amar, foarte amar… „Nu mă întreba când a trecut vremea. Ne jucăm de-a viaţa şi plecăm tocmai când ne-a venit mintea la cap!” Sau poate a ţinut, în felul său unic şi inimitabil, să transmită un soi de „nici nu ştiţi ce pierdeţi” mărimilor din fruntea breslei, care au considerat că coroana (chiar aşa!) trimisă prin curier le poate ţine locul la căpătâiul confratelui”. Trist este faptul că Niculae Gheran s-a retras la „locul cu verdeaţă, betonat, dintr-un cimitir de la margine de Bucureşti”. Nici la Dobric, nici la Salva, la umbră de mănăstire, precum alţi scriitori, nici la Bellu, lângă Rebreanu. „Poate la şapte ani, când îi va fi suficient să îl încapă un săculeţ de pânză, va ajunge, în fine, acasă” spune Rodica Lăzărecu. Şi două păreri despre acest volum. În Viaţa Românească, Traian D. Lazăr remarcă: “Rodica Lăzărescu excelează în respectarea normelor academice ale operațiunii de editare, adaptându-le situațiilor concrete ivite, cât și în intervențiile bine documentate, la obiect, ce însoțesc textul”, iar despre Gheran spune că “este cel mai important, și cu siguranță ultimul, editor al celei de-a doua jumătăți de secol 20”. Ion Pop spune, la rândul său: “autoarea excelent îngrijitei ediţii readuce în atenţia cititorului sintagme şi pasaje din schimbul personal de mesaje cu protagonistul acestei cărţi, care ilustrează un temperament extravertit, deschis cu o mare disponibilitate comunicării, scrie cu plăcere, se dedă unor lungi comentarii, confesiuni, observații ale lumii din jur făcute degajat, într-un stil adesea colocvial, ce nu exclude ipostaza de «privitor ca la teatru», nu o dată maliţios, cu gust pentru anecdoticul savuros, pigmentat umoristic şi ironic, într-un limbaj colorat, la rândul său, cu libertăţi de expresie recunoscute ca posibile mai degrabă în corespondenţa intimă decât în rostirile pe scena publică”. Sunt convins că vor mai urma şi alte volume îngrijite de buna prietenă Rodica Lăzărescu, din corespondenţa vastă, ştiut fiind faptul că Niculae Gheran a fost cu adevărat spectaculos şi la acest capitol. „Adresată unui om, o epistolă este prin definiție mai sinceră decât orice text destinat mai multor cititori” spunea Gheran şi este concluzia la care ajungem şi noi citind această carte.