Patricia Bozbici : Arhitect e timpul, zidar e poporul

 

Iar legile opreau disprețul

Pentru colibele sărace

Și numai templele-aveau voie

Cu marmură să se îmbrace

(Publius Ovidius Naso)

O incursiune în Evul Mediu este primită de societatea actuală în două feluri: fie cu pietate pentru cei care au pus bazele unei modernități care avea să vină, fie cu oroarea încredințată a unei epoci sângeroase, reci, chiar mistice în unele cotituri de situație. Victor Hugo descria societatea acelei vremi în Notre-Dame de Paris astfel: Norodul, în Evul Mediu mai ales, e în societate cum e copilul în familie. Cât timp rămâne în starea lui de primă ignoranță, de copilărie morală și intelectuală, se poate spune despre el ca despre un copil: Această vârstă este fără milă. Fără excepție, Castelul Corvinilor ascunde în ceea ce a rămas din vechea cetate a Hunedoarei un fel de viață închinată vestigiilor acestui tip de trăire inclementă, iar zidurile lui de piatră, la o a doua privire, aproape că ascund strigătele de ajutor scrijelite în latină ale vreunui Claude Frollo. Ridicat în secolul al XV-lea de către Iancu de Hunedoara, se remarcă un stil gotic unic în România, diferit de miracolele Evului Mediu grație educației voievodului obținută în Italia și a culturii unui mediu catolic care se conturează mai ales în tacticile de luptă, mai apoi în titlurile primite, Ban de Severin, voievod al Transilvaniei și mai târziu guvernator al Ungariei și căpitan suprem al armatei maghiare. Un asemenea nobil trebuia să-și clădească o reședință demnă de renumele său. Totuși, încă de pe podul castelului grandoarea e de o natură cazonă, turnurile, bastioanele și donjonul sunt dovada unei perioade în care spațiul românesc a fost supus presiunii otomane, deși castelul nu a avut de suferit de pe urma atacurilor, este mai mult o particularitate a fortificațiilor vremii.

Detaliile sunt cele care oferă o calitate superioară construcției, ele nu sunt doar colțuri rotunjite de marmură, cărămizi clădite de prizonieri de război sau coloane de susținere, alcătuiesc sufletul de piatră al sanctuarului în care se mai refugiază ecouri renascentiste. Ogiva, una dintre caracteristicile interioare pe care le-am remarcat în tavanele înalte, în Capela castelului, Sala Dietei sau Sala cavalerilor nu este numai o adunătură de arcuri crestate ce se intersectează, bolta formată de acest element e aidoma cupolei care eliberează sunetul, îl propagă, îl multiplică, în sens larg e acea formă de mistic îmbinată cu evlavia catedralelor, un amestec de vise care își găsesc echilibrul în centru, Victor Hugo credea că arhitectura s-a întors din cruciade cu ogiva, ca națiunile cu libertatea. Simțul libertății nu e tocmai cel redat de ferestrele de cele mai multe ori înguste, coridoarele lungi cu pereți apropiați, scările abrupte parcă într-adins făcute pentru a ține departe pe cei slabi de inimă și închisoarea subterană dotată cu o încăpere din care se cască un abis și unde trebuia țintuit prizonierul. Toate formele arhitecturale demonstrează robustețea ființei medievale ce se reflectă implicit în modă, muzică, pictură și literatură. Nu de puține ori m-am întrebat, deși am fost umplută de exaltare la fiecare nou colț pe unde îmi perindam ochii, cum au putut cei ce sălășluiau între atâta lipsă de lumină, abundență de piatră și lipsă de un confort material specifice erei să compună poezie, să se dedea actului creator de beletristică. Există într-adevăr o somptuozitate, dar mult diferită de ceea ce reprezenta în epoca modernă, de o înțelegere impenetrabilă poate pentru omul contemporan și atunci, ca observator, tinzi să accepți că sala obscură era echivalentă unei viziuni mai simple, rudimentare, dure, nu pot decât să cred că toată claustrofobia, acrofobia pe care am resimțit-o a creat atunci caractere statornice, viguroase, nu mai frapează așadar opțiunea pentru săbii, eșafoduri, stâlpi ai infamiei sau spânzurători. Fântâna castelului situată în terasa de artilerie, este o dovadă în acest sens, a fost săpată de trei prizonieri turci cărora le-a fost promisă libertatea după ce au să ajungă la pânza freatică. Cincisprezece ani mai târziu când fântâna avea deja treizeci de metri adâncime și sarcina a fost îndeplinită, Iancu moare și soția lui, Elisabeta Szilagyi, decide să-i ucidă. O ultimă dorință a prizonierilor ar fi fost să scrie pe pereții fântânii o inscripție în araba veche, Apă ai, inimă n-ai. Totuși, latura mistică și realitatea pactizează în multe legende care acoperă construirea cetății, cum de altfel era de așteptat într-o epocă în care acestea erau ridicate pe stânci, în locuri strategic militare. 

Cred că impresionează nu gândurile care se ciocnesc odată ce intri în curtea interioară a castelului, ci frumusețea îmbinată cu brutalitatea materialelor, un paradox unde am regăsit câte o fărâmă din cei care au locuit pe domeniul familiei Corvinilor. E destul să asculți tăcerea din Sala tronului, să te oprești într-un balcon înalt asaltat de vânt, să te încrunți la Camera domnițelor ca să-ți dai seama că societatea a cărei acțiuni le transformăm adesea în mit a avut nevoie de mult mai puțin pentru a defini arta, divertismentul. Din Logia Matei, realizată alături de alte adăugări ale castelului de către fiul voievodului, care oferă o vizualizare a curții de la parter, e lesne să-ți închipui verva medievală, un comis pe lângă grajduri ce se grăbește să înhame armăsarul unui mesager, un comandant intrând pe terasa artileriei, un vistiernic alergând cu vreun raport în Palatul Administrativ, câteva domnițe în aripa de nord râzând de un scutier împrăștiat, o învălmășeală de scaune trase la masă, pocale ciocnite, vociferări și aclamații din Sala Dietei la o întâlnire pentru votarea unei noi legi. E o viață cu reguli proprii marmurei ce nu ar putea supraviețui dacă ar cunoaște cabluri electrice, calorifere, robinete din care să țâșnească apă caldă, saltele moi, haine din poliester și divertismentul care încape acum pe un ecran. În definitiv, miracolele de calibrul cetății din Hunedoara n-au nevoie de inovațiile contemporane care le subminează forța impunătoare, cât de supărător să intri la subsol în camera cuptoarelor și să vezi becuri unde secole în urmă acele bucătării erau luminate atât de lumânări, cât și de focul din ele, acum de abia se mai distinge conturul unuia mult renovat și în locul cărora au fost amplasate piese de mobilier din secolul al XIX-lea. Din 1508 castelul ajunge să nu mai fie proprietatea Corvinilor, principele Gabriel Bethlen aduce modificări, construiește Turnul Alb și o altă aripă, reședința nu rămâne pur gotică, având detalii renascentiste, după care trece sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, suferă un incendiu și în cele din urmă e restaurat în secolul al XX-lea. 

O capodoperă a Evului Mediu, purtând pecetea timpului pe pereții de acum văruiți în unele camere interioare unde se mai deosebesc cărămizi, ferestre deschise către o Transilvanie supusă puterilor vecine care, cu toate schimbările politice, își păstrează definiția unei tradiții independente, Castelul Corvinilor e un edificiu al arhitecturii surprinse în marile regate ce întrunește rafinament, opulență, un aer întunecat cu vibrații apuse. O exprimare a unei existențe, a unei întregi culturi. De ce neapărat o comunicare de valori într-atâtea ogive, coloane, coridoare slab luminate? Pentru că orice gândire, fie religioasă, fie filosofică, e interesată să se perpetueze; pentru că ideea care a mișcat o generație vrea să mai miște și altele și să lase urme. Și cât de firavă e nemurirea manuscrisului! Un edificiu este o carte mult mai solidă, mai trainică, mai rezistentă! Ca să nimicești cuvântul scris, sunt de ajuns o torță și un turc. Ca să dărâmi cuvântul clădit, trebuie o revoluție socială, o revoluție terestră. (Notre-Dame de Paris, Victor Hugo) 

(Bozbici Patricia este elevă în clasa a XII-a, la Liceul Creștin Logos din Bistrița, fiind coordonată de profesoara Rahela Preda.)