Pe ,,portativul poeziei” – cu Ioana Ilieși

           Parcurgând textele poetice ale Ioanei Ilieși,  am putut înțelege drumul  ei către literatură. Ea scrie o poezie sensibililă,  tipic feminină, marcată de o sinceritate și  acuratețe rar întâlnite la tinerii debutanți. O poezie spontană, revărsată din prea plinul ei  interior. A coborât de la catedră să ne conducă într-un univers emoțional și complex, acela al meditațiilor asupra iubirii, al reflecțiilor existențiale, al  căutării sinelui,  al bucuriei și speranței în fața vieții.  Noul său volum intitulat ,,Pierdută-n amurguri” se deschide cu poezia ,,Fântâna-nțelepciunii”, cu înțeles de har spiritual, comoară de neprețuit a sufletului uman, hărăzită în special celor care ,,zăbovesc” în cititul cărților : ,,Taina înțelepciunii este strașnic păzită,/Nu se lasă-nghițită de gurile flămânde,/A celui ce citește îi este hărăzită,/Căci își ascunde-n carte semințe germinânde ”. În același registru cu rezonanță filozofică se află și poezia ,,O sămânță de înțelepciune ” : ,,Deasupra lumii e fântâna-nțelepciunii,/ Iar vulturii în zborul lor semeț se-nalță/ Să prindă cu-al lor cioc licoarea rațiunii,/ Când soarele-i aproape, iar Luna se descalță”. Cea mai mare parte a poeziilor sunt de factură clasică, având la bază rima și ritmul aproape perfect, care dau versurilor armonie și muzicalitate. Nu lipsesc însă din volum nici poeziile moderne în care metafora și simbolul sunt mijloacele esențiale de exprimare a stărilor sale interioare, cărora le dă sensuri multiple. Ioana Ilieș are un stil propriu, caracterizat printr-o structură ideatică și imagistică profundă, care-i conferă multă  originalitate. Drumul căutărilor sale este  asemenea unei evadări din imprevizibilul cotidian. Poezia ,,O Ană și-un Manole” ne duce cu gândul la cunoscuta baladă ,,Mănăstirea Argeșului” a cărei idee centrală este pusă într-o construcție nouă, dar având aceeași semnificație,  aceea a sacrificiului suprem în creație, subordonat puterii divine  : ,,O Ană și-un Manole au hotărât să urce/Pe-acoperișul lumii, să vadă-n depărtare/De cumva mai exist-o planetă-albastră, mare/ Spre care, măcar gândul, în zbor, i-ar putea duce... Nu lasă Creatorul nimic la întâmplare,/Stoluri de aspirații au zboruri limitate,/Escaladează munții spre-a visului cetate,/Strivind sub tălpi nimicuri, ținând în pălmi…o floare ”. În peisajul literar al Ioanei Ilieși, iubirea este marcată de efemeritate, iluzie , dorinți și dezamăgire :,,Să nu te-ndrăgostești de mine ! La poarta inimii nu-mi bate,/Căci au trecut pe-aici vandalii și-au dărâmat zid și cetate./ Rămasă-i biata inimioară un cuib pustiu și neiubit,/Încet pășește în derută, pe-un drum de suflet păgubit”.  Deși își dorise să aibă parte de iubire, norocul  nu i-a surâs, precum altora : ,,Când hlamida iubirii se-mpărțise,/ Mi-aș fi dat ani din viață pentr-o scamă,/Alții primeau cât pentru o năframă,/Dar până să ajung, se isprăvise”  (Al iubirii clopot ). Rămâne totuși într-un dialog imaginar cu iubitul său : ,,De-o să m-alungi din gândurile tale,/Să nu crezi că voi sta prea mult departe,/Când dimineața zorile-și împarte/Voi colinda prin visuri matinale ” (Prin visuri matinale ). Replica iubitului poartă în ea un strop de romantism : ,,Eu te iubesc cu inima defectă,/Îmi umpli răsăritul dimineții,/Pe harta zilei ești o arhitectă/Și-mi luneci pe patinuarul vieții ”(Să-mi fii furtună ) Prezența eului liric marcat de folosirea unor categorii gramaticale cu diverse valori stilistice îi dau posibilitatea să-și modeleze vocea poetică, să își asume o subiectivitate intensă, explorând emoțiile personale, care devin obiectul principal  al propriei creații. ,,Mă întorc în mine ”este o poezie cu puternice reflecții interioare, cu interogații retorice, cu cele mai frumoase chemări și clipe de farmec, dar și cu un oarecare mister : ,,Mă rătăcesc buimacă pe-un drum fără ieșire/Și-mi simt călătoria un vis plin de obsesii/Ce-mi fulguiesc prin vene și-mi fabrică impresii,/ Îmi înfioară trupul și-așteaptă tălmăcire”. Prin sensibilitatea ei poetică nu scapă din vedere nici aspectele sociale ale vremii pe care le critică sub ,,umbrela ” protectoare a poeziei: ,,Bolnavi de aspirații infantile,/Vă animați doar falsele valori,/Voi sunteți descendenți de turnători,/ Vă săturați cu clipele febrile !/Voi suferinzi de- naltă îngâmfare,/Ne-ați vrea, de s-ar putea, ostracizați,/ Pe ramura uitării-abandonați,/Prin nopți sleite, fără felinare./ Orfane clipe-o să ne dea sărutul,/ Iar noi orbiți de-așa nelegiuire,/V-om ignora, c-așa ne stă în fire./Să vă mai rabde, de-o putea pământul ! (Bolnavi). Cuvintele ei, par a fi un adevărat blestem. Un poem istoric îi dedică Craiului munților, Avram Iancu. Ioana Ilieși se remarcă și printr-o peisagistică policromă pe care o abordează destul de des, realizând veritabile tablouri din natură. Incontestabil de bine conturat este cel din poezia ,,Atâta frumusețe risipită ”, un minunat pastel autumnal  : ,,Când cețuri albe se ridică-n zare,/Se dezvelește lumii paradisul,/Pictat regal ne pare tot cuprinsul,/Iar crizantemele au chip de soare ”. Poeta își măsoară parcursul vieții prin ,,răsărituri de soare ”,, prin zori de ziuă ”, ,,prin pleoapa înserării ”, prin anotimpurile trecute prin ,, fălcile flămânde ale timpului ” : ,,Mă prind la șah c-un vechi prieten, timpul,/Eu urmăresc mereu să fac rocada,/El mi-ar da mat, desigur, eu sunt prada/Care-amăgește-n taină anotimpul ” (Pe coarda dragostei de viață ).Sentimentul nostalgiei este pus în valoare cu o sensibilă notă de regret: ,,Nu mai sunt copil, știu bine, am trăit vreo cinci decenii,/Dar mi-e dor de vremea-n care colindam cărări din basme,/Eu mă socoteam eroul ce se luptă cu fantasme/ Și credeam că-s descendentul unor onorante genii ” (Evadare). Bogăția de idei și imagini poetice cuprinse în acest volum, mă îndreptățesc să spun că Ioana Ilieși scrie o poezie profundă, într-un limbaj expresiv, elevat și  cu largi deschideri spre sufletul cititorului.