Părintele Radu Liviu Roșu: Nevoia de a domina sau supunerea liber consimțită

Într-o căsnicie care nu merge bine, factorul central este dorinţa de dominare. Poate că un părinte perfecţionist, critic, rigid, dominator a creat o atmosferă de supracontrol. Sau un părinte scufundat în abuzul de substanţe chimice a provocat haos; nimeni nu putea controla nimic pentru că nu se ştia niciodată ce va urma. Numeroşi pacienţi aud aceste fraze şi strigă, „Asta e! Am avut parte de toate.“

Foarte frecvent, dacă unul dintre părinţi este instabil şi imposibil de controlat, celălalt va exagera în direcţia opusă. Dacă în familia în care a crescut problema a fost controlul, adultul în formare nutreşte o imensă nevoie de a domina. Sentimentul respectiv se cere manifestat într-un fel sau altul.

Câteodată problema controlului este unicul punct sensibil într-o familie, armonioasă altfel. Când îşi descriu relaţia cu cea mai importantă persoană din viaţa lor, pacienţii spun adesea: „Noi ne-am înfruntat în ziua în care ne-am cunoscut şi nici acum n-am idee cine pierde şi cine câştigă.“

Există numeroşi factori care accentuează fenomenele legate de ciclul dependenţă  /  obsesie  /  manie.  Nevoia de dominare este unul dintre ei. Persoana dependentă se străduieşte să-şi controleze starea de spirit prin substanţe chimice. Omul înclinat spre pusee de mânie trebuie să deţină controlul absolut.

Adolescenta bolnavă de anorexie trăieşte adesea cu un părinte sau părinţi extrem de dominatori. Ea nu poate fi ea însăşi şi nu poate să-şi deschidă larg aripile, cum trebuie să facă orice adolescent; însă poate să nu mai mănânce. Nimic pe această lume n-ar putea-o determina să se hrănească.

Faptul că eşti dispus să cedezi de bunăvoie nu semnalează un defect de caracter, ci e semn de sănătate. Persoana al cărei termometru interior arată valori scăzute pe scala codependenţei se foloseşte de voinţă, dar nu simte nevoia să domine.

Această disponibilitate se poate manifesta în orice tip de relaţie. La locul de muncă, de pildă, şeful împarte sarcinile subordonaţilor lui, fiindcă nu simte nevoia să se ocupe el de toate. El ştie cum să delege responsabilităţile. Acasă, când copiii îşi vâră năsucul în bucătărie, mama îi lasă să facă dezordine şi chiar să-i mai strice mâncarea pentru ca să se obişnuiască cu gătitul. Dacă nepoţelul vrea să spele maşina bunicului, el închide ochii la dârele de murdărie care rămân, pentru că ştie că micuţul spălător şi-a făcut treaba cum a ştiut el mai bine.

De obicei, într-o căsnicie, soţul este cel care are mai multă forţă fizică. El o poate folosi pentru a-şi obliga soţia şi copiii să i se supună. Poate, dar n-o face. Soţia poate să-l priveze de drepturile maritale pentru a-l contrânge să cedeze într-o anumită chestiune sau poate să trântească uşa dormitorului într-o criză de furie. Poate, dar n-o face.

Pentru creştini, Iisus este exemplul desăvârşit de supunere liber consimţită, pentru că El a demonstrat în repetate rânduri puterea pe care o are asupra oamenilor şi a naturii. Demoni, boli, furtuni, toate I s-au supus. Zece mii de îngeri I-ar fi sărit în ajutor când agoniza pe cruce. Dar El s-a supus. Această Fiinţă atotputernică S-a supus cu umilinţă pentru a împlini voia Domnului.

Pentru persoana codependentă, implicată într-o relaţie care o absoarbe întru totul, un pas înapoi, făcut din raţiuni normale, spre a crea un pic de spaţiu de respiraţie, este echivalent unui abandon. Orice încercare de a rupe unitatea înseamnă respingere, chiar... moarte.

Curenţii subterani ai minţii codependentului murmură avertismentul – Vei pierde

prea mult dacă te părăseşte, vei pieri. Robin Norwood a reformulat fraza într-o formă extrem de pertinentă: „Terifiat de ideea abandonului, vei face totul pentru ca relaţia să nu se destrame.“

Ideea este parcă şi mai clar rostită de o femeie: „Mi-e atât de teamă să nu-l pierd!“; dar această teamă de abandon îl domină şi pe bărbat în aceeaşi măsură.

Desigur, opusul fricii de abandon este încrederea. Cea mai solidă încredere se întemeiază întru Domnul. Numai pe El îl putem crede când promite „Nu te voi părăsi niciodată“. Numai în El putem găsi sprijin deplin. Cu toate acestea, trebuie să credem cumva şi în oameni. Dar cum?

Primul nivel al încrederii se referă la părinţi şi tovarăşul de viaţă. Al doilea, la relaţiile periferice. De regulă, stabilitatea acestor niveluri necesită o fundaţie solidă construită pe încrederea în Dumnezeu.

„Încredere?“ se plâng de cele mai multe ori cei care întâmpină asemenea probleme. „Vă daţi seama ce mi-a făcut soţul (părintele, persoana cea mai importantă din viaţă)? Cum pot să mai am încredere în cineva, după tot ce mi s-a întâmplat?“

Răspunsul este: „Printr-o abordare indirectă. Crezi în Dumnezeu? Construieşte pe această bază. Restabileşte relaţiile periferice. Convinge-te pe tine însuţi că poţi să crezi în alţii. Apelează la un grup de terapie. Acordă-ţi timp; încrederea se va reface şi în relaţiile tale esenţiale.“

Din păcate, pentru persoana codependentă, a cărei întreagă existenţă îşi are rădăcinile în celălalt, răspunsul acesta nu este valabil. „Nu înţelegeţi. Trebuie să ştiu dacă să am sau nu încredere în această persoană!“

Încrederea, ca şi buna reputaţie, este atât de uşor de distrus, atât de dificil de regăsit, iar construirea ei este infinit mai grea pentru persoana afectată de sindromul de codependenţă.

Cea mai frecventă supapă a problemelor codependenţei este căsnicia. Fie că sunteţi căsătorit sau nu, trebuie să ştiţi unde apar aceste probleme şi cum să le faceţi faţă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!