Când iubirea se comunică pe sine

Poezia de dragoste va avea în toate vremurile publicul său. Dincolo de moda culturală specifică unui interval, cititorii poeziei de dragoste vor veni mereu în întâmpinarea acestei forme de creație. Sunt răspândite azi teoriile care arată că Iubirea nu este doar un sentiment, chiar dacă ea devine vizibilă îndeosebi în acest registru. Ea este o energie infinită pe care fiecare ființă umană o accesează potrivit capacității sale de creație. Este unul dintre motivele pentru care, poezia seamănă cel mai mult cu iubirea, ca sursă de energie și ca mod de situare în lume. Iar atunci când poezia și iubirea ajung să se suprapună în actul creator, ele pot devenii o forță modelatoare a existenței însăși. Intervenția poetului, care aduce cu sine cuvintele, pare a fi o construcție în ordinea sensului devenit unic și personal destinat fiecărui cititor în parte. Poezia pare să îl aleagă pe cititor după chipul său, în situațiile sale cotidiene, după modalitățile în care iubirea îi măsoară și trasează orizontul vieții, făcând ca infinitul să devină ceva accesibil ca experiență a ființei ce poartă însemnele finitudinii.

Poezia de dragoste propusă de Nicole Sere în volumul său de debut, Femeia indigo, publicat la Editura Eikon în 2023, are deja o recunoaștere din partea cititorilor specializați în receptarea poeziei prin faptul că a primit în 2024 Premiul pentru poezie al filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România. Ea este, însă, mult mai importantă prin ceea ce poate imprima în registrul afectiv al cititorilor care vin înspre poezie pentru o întâlnire privilegiată cu ei înșiși. Poveștile de iubire ale poetei Nicole Sere vin într-un context al modei culturale în care storytelling a devenit o cale de a comunica în mod semnificativ. Poeta reușește să țină în echilibru liricul și povestirea pentru a ne dezvălui experiențele sale interioare și a ne duce în cuprinsul lor ca pe un tărâm al făgăduințelor mitice, ca într-un loc al zilei de fiecare zi în care se poate trăi miracolul comuniunii în doi. Volumul se deschide cu o astfel de invitație: ”să vedeți, dragii mei, minune nemaivăzută / ce poveste, ce poveste...”

Însoțită de ”îngerul moștenit de la tata”, poeta își pune întrebări metafizice: ”spune-mi, Doamne,/ de unde vin și unde mă duc?” intrând în atmosferă de legendă ca Femeia indigo: ”puternică,/ alcătuită dintr-o mie de metafore/ și, nonșalantă, se îmbrăca zi de zi/ cu o doză de nebunie/ de culoare violet”, ca apoi să aflăm că a regăsit ”liniștea/ în Cântarea Cântărilor/ și sufletul mi-e doar un abur,/de parcă cineva a închis/ toți îngerii lumii/ într-o picătură de tristețe”.

Poeta ne relatează experiențe multiple. Fără a suferi de autobiografism, ea se pune pe sine în ipostaze ce oscilează între optimism: ”bunica spunea că iubirea are leac,/ ea poate fi vindecată/ prin uitare și indiferență”; și resemnarea calmă de după suferință: ”de azi nu te mai iubesc-/ ești doar ultima trecere a fluturilor/prin via mea albastră.”

Nicole Sere  are o vocație cu totul specială de a înfățișa ipostaze lirice a ceea ce se întâmplă atunci când iubirea se comunică pe sine. Cu toată candoarea debutantei la o vârstă mai târzie, ea ne cuprinde în vârtejul lui Eros ca într-un dans al ritmurilor iubirii trăite în dimensiunea sa cosmică, deschisă experienței particulare, pe care fiecare cititor o poate trăi potrivit nivelului său de așteptare, potrivit situării existențiale la care a aspirat. O poezie care te ține treaz în bucuria iubirii.