Părintele Vasile Beni: Sfântul Dimitrie cel Nou, un sfânt care a purtat în inima sa cununa smereniei și a blândeții

Dragii și bunii noștri credincioși!

         Astăzi, Biserica noastră prăznuiește pe Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor și al întregii noastre țări, , nici haine împărătești, ci a purtat în inima sa cununa smereniei și a blândeții.

          Sfântul Dimitrie a fost un om simplu, un țăran de pe malul râului Lom, în Țara Bulgariei de astăzi. A păscut vitele satului, a trăit în curăție și în tăcere, și a iubit pe Dumnezeu din toată inima. Nu a fost călugăr de mănăstire, ci călugăr al câmpului, al rugăciunii și al singurătății.

           Se spune că într-o zi, pe când ducea vitele la pășune, a călcat din greșeală un cuib de păsărele și a omorât puișorii din el.
O faptă măruntă, ar zice omul de azi, dar pentru inima curată a lui Dimitrie, a fost o rană adâncă. A căzut în genunchi, plângând, și a zis: „Doamne, iartă-mă! Cum am putut ucide viața Ta mică și nevinovată?” Din acea clipă, Sfântul Dimitrie și-a pus în inimă o hotărâre: să umble desculț toată viața, ca semn de pocăință și de smerenie, pentru greșeala sa.

Ce adâncă era conștiința acestui om? El a plâns pentru câțiva puișori, iar noi, de multe ori, călcăm peste sufletele oamenilor, peste prieteni, peste copiii noștri, peste părinții noștri, și nici nu simțim, călcăm cu nepăsarea, cu mândria, cu vorba aspră — și nu plângem. Dar Sfântul Dimitrie a plâns pentru viața cea mică a păsărelelor, pentru că în inima lui era viață și iubire.

Puterea lacrimii curate. Această lacrimă a smereniei l-a făcut plăcut lui Dumnezeu.
Nu faptele mari l-au sfințit, ci inima zdrobită.
Nu glasul puternic, ci șoapta rugăciunii.
Nu strălucirea lumii, ci lumina tainică a pocăinței.

      Sfântul Dimitrie și-a sfârșit viața în tăcere, pe malul râului, rugându-se. Și, simțindu-și sfârșitul aproape, și-a săpat singur groapa și s-a culcat în ea, zicând: „Doamne, primește sufletul meu!”

      Ani mulți după aceea, trupul lui a fost descoperit întreg, neputrezit, răspândind bună mireasmă — semn că Dumnezeu l-a primit ca pe unul dintre aleșii Săi. Și iată, de veacuri, trupul său stă în Catedrala Patriarhală din București, izvorând binecuvântare, pace și tămăduire pentru cei ce vin cu credință.

Ce ne învață Sfântul Dimitrie? Că sfințenia nu înseamnă neapărat a face minuni mari, ci a avea o inimă curată și simțitoare.
Că Dumnezeu se uită la cei ce plâng pentru păcat, nu la cei ce se laudă cu faptele lor.
Că un pas făcut cu smerenie cântărește mai mult decât o mie de vorbe.

Când Sfântul Dimitrie a plâns pentru puișorii călcați, el a plâns, de fapt, pentru întreaga lume — pentru întreaga suflare de viață, pentru toată creația lui Dumnezeu.
Și Dumnezeu a primit lacrima lui ca pe o jertfă mare.

De aceea, și noi să simțim durerea aproapelui, să ne doară greșeala, să ne rușinăm de rău, să nu trecem nepăsători peste suferință.
Să nu călcăm niciodată pe „puișorii” sufletești ai celor din jur — pe cei mici, pe cei slabi, pe cei ce nu se pot apăra.

    Vă dorim ani mulți și binecuvântați tuturor sărbătoriților, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!

Pr. Vasile Beni