Pr.drd.Emanuel Vidican: Străduiţi-vă să vă asemănaţi Sfântului Dimitrie, împodobindu-vă sufletul cu aceleaşi virtuţi prin care a strălucit el: smerenie desăvârşită, dragoste nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, bunătate şi blândeţe

Viaţa fiecărui creștin poate fi comparată cu o călătorie spirituală către Împărăția cerurilor, întrucât aceasta constituie scopul principal al existenței noastre pe acest pământ, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel zicând: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Creșterea spirituală treptată în lucrarea virtuților creștine, hrănirea sufletului cu înţelesul duhovnicesc al cuvintelor Sfintei Scripturi, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi săvârşirea faptelor bune sunt lucrări prin care sufletul nostru înaintează mereu în comuniunea de iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni. În această privinţă, sfinții sunt un exemplu desăvârșit de creştere duhovnicească şi de căutare a Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât ei s-au învrednicit să Îl urmeze pe Hristos în toate faptele vieții lor, închinându-I Lui întreaga lor existenţă, păstrând cu tărie dreapta credință și cultivând dreapta vieţuire creştină.
Pentru fiecare creștin, pelerinajul la moaștele sfinților constituie un prinos de cinstire adus lucrării harului lui Dumnezeu în oameni şi o mare binecuvântare pentru a spori în viaţa duhovnicească. Moaştele Sfinţilor sunt o mărturie a vieții lor curăţite prin pocăinţă şi post, a rugăciunii neîntrerupte, a sfinţirii sufletului şi trupului prin harul Duhului Sfânt, spre a deveni luminători pentru mântuirea oamenilor.
Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou, sau Basarabov, ale cărui sfinte moaşte odihnesc în Catedrala Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt? Când şi cum a trăit? Ce fapte de seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de credincioşi de pe întinsul ţării noastre şi al Bulgariei vecine?
De mult, acum vreo șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii şi bulgarii alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov, trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea prin smerenia, curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui. Crescând, cu anii, s-a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la păşune. În liniştea câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se gândea des la Dumnezeu.
S-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de piatră ale râului Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit şi s-a sfinţit prin ascultare şi smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune neîntreruptă şi prin nesomnul privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de darul facerii de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a ieşit din mănăstire, s-a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.
Sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov, care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se afla, spunându-i: „Dacă vei spune părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar aceştia, luând oameni din sat şi preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din apă. Şi străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, şi, ducându-le, le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o comoară scumpă.
Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi şi turci, care stăpâneau pe atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea şi a cucerit de la turci mai multe sate româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri ale Dunării, între care şi Basarabov. Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele sfântului, voind să le ducă în Rusia. Dar, un binecredincios român cu multă trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaşte, ca răsplată a ajutorului pe care ei îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru stricăciunile suferite în satele româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul oştilor ruseşti, a dat sfintele moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au adus şi le-au aşezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din Bucureşti, Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.
Cu Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol Pavel că: “Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele tari, a ales pe cele de jos ale lumii ca să ruşineze pe cele de cinste”. Sfântul Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite, un umil păstor, aşa cum fusese odinioară şi David însuşi înainte de a ajunge împărat, şi Sfântul prooroc Amos şi Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie şi Sfântul Martir Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai dispreţuit şi mai nebăgat în seamă, în lumea de atunci, decât un păzitor de vite? Dar în sufletul acestui umil păzitor de vite sălăşluiau atâtea alese însuşiri şi virtuţi, care au făcut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-aţi auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi nevinovăţia inimii, bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea faţă de oameni şi de vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.
„Smerit, fără de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic (lin) fiind, părinte, mai presus de om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”; aşa zugrăveşte chipul sufletesc al Sfântului Dimitrie cel Nou una din cântările sfintei slujbe de astăzi.
Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfârşită faţă de toţi oamenii şi faţă de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de milioane de credincioşi pe pământ. Pe ele se întemeiază armonia şi pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni înainte de a fi căzut în păcat şi numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viaţa noastră şi a popoarelor, pacea, buna înțelegere şi armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură şi de vrăjmăşie dintre oameni.
Străduiţi-vă să vă asemănaţi lui, împodobindu-vă sufletul cu aceleaşi virtuţi prin care a strălucit el: smerenie desăvârşită, dragoste nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, bunătate şi blândeţe. Să facem din inimile şi din faptele noastre izvor de mângâiere, de căldură şi de mulţumire pentru toţi cei din jurul nostru, înecând răutatea noastră şi a altora în noianul iubirii noastre.
Cu inimi şi glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea minunată a Basarabovului! Bucură-te, podoaba sihaştrilor şi lauda cuvioşilor! Bucură-te, chip al smereniei şi al blândeţii! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetăţii noastre de scaun! Bucură-te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie!” ( Icosul din slujba Sfântului). Amin