Părintele Radu Roșu: Importanţa terapiei de grup

Cărţile sau casetele te pot călăuzi de-a lungul etapelor spre cunoaşterea de sine şi vindecare, dar numai până aici. Un grup de oameni în carne şi oase, care-ţi pot oferi un sprijin interactiv, prezintă o mare valoare terapeutică. Spre deosebire de o familie, din care nu poţi alege să faci parte, aceste grupuri sunt reuniuni de persoane care au nevoi asemănătoare.

Pe măsură ce vă cunoaşteţi, tu pe ei şi ei pe tine, poţi începe să-ţi asumi anumite riscuri fireşti. Poţi vorbi despre durere şi iată, că cineva înţelege. Poţi vorbi despre schimbările pe care încerci să le faci şi iată că cineva încearcă acelaşi lucru ca şi tine.

De obicei, cei care participă la adunările unor astfel de grupuri ne mărturisesc despre bucuria de a putea să-ţi scoţi armura fără să fii rănit. Undele de şoc ale familiei dezorganizate în care ai crescut au construit o cochilie. Acum, ea începe să se crape şi afli că lumea nu te pedepseşte aşa cum a făcut familia ta. Chiar şi oamenii foarte vulnerabili pot face acest lucru.

Dacă eşti membru al unei biserici, poţi găsi foarte bine sprijin la fraţii tăi creştini. Diferitele organizaţii „anonime“ – Alcoolicii Anonimi, Datornicii Anonimi, Al-Anon, Alateen şi altele – oferă o terapie de grup corespunzătoare celor interesaţi. Emoţiile Anonime pot servi celor care sunt fizic sau geografic izolaţi de cel mai apropiat grup, legându-i prin Internet cu alţii care au aceleaşi probleme sau experienţe – un grup de terapie prin corespondenţă.

Recomandăm cu foarte multă seriozitate să dai dovadă de un bun discernământ când ceri ajutor. Două forţe principale acţionează împotriva ta. Una este aceea legată de radarul tău de codependent, care poate fi foarte activ.

În această situaţie, în loc de a găsi o persoană sănătoasă, cu care să stabileşti o legătură firească şi să interacţionezi, vei ajunge mai mult ca sigur să dai peste oameni care au probleme la fel de grave ca tine, chestiuni nerezolvate care le vor deforma imaginea despre tine şi problemele tale.

Celălalt aspect se referă la faptul că specialiştii în terapie sunt nişte adevăraţi magneţi pentru persoanele codependente şi nu toţi cei care lucrează în acest domeniu (sociologi, psihologi, pastori) şi-au rezolvat propriile lor probleme.

Putem întâlni pacienţi care au fost grav înşelaţi de pastori sau terapeuţi, care sufereau de propriile lor probleme de codependenţă. Toţi aceştia au încercat să joace rolurile părinţilor lor abuzivi, astfel că, în loc de ocrotire şi hrană spirituală, ei au oferit numai acuzaţii în plus sau chiar abuzuri.

Fixarea unor noi limite corecte este necesar în această etapă. Indiferent de sprijinul acordat sau de lipsa lui, ultima etapă trebuie s-o parcurgi singur. Şi poate cea mai grea sarcină îl aşteaptă pe cel care trebuie să fixeze noile limite într-o relaţie care a fost codependentă. Sarcina este dublă, dacă cealaltă persoană implicată în relaţie nu s-a ocupat de rezolvarea problemele ei de codependentă.

Dacă ai în faţă numai prima sarcină, vei fi bucuros să afli că restabilirea limitelor nu-ţi distruge viaţa. Primele clipe pot fi extrem de dificile, dar ele sunt neapărat urmate de o îmbunătăţire a situaţiei.

Persoanele codependente nu prea ştiu cum să ceară lucrurile de care au nevoie. Pe măsură ce se afundă tot mai mult în codependentă şi depresia lor, sunt din ce în ce mai înclinate spre resentimente.

Când cer şi sunt refuzate, ele ajung să urască însăşi ideea de a fi refuzate. Apoi încetează de a mai cere, îşi asumă refuzul mesajul interior distructiv: „N-o să obţin niciodată ce vreau, aşa că de ce să mă mai deranjez să cer?“ şi trec direct la resentimente. În cele din urmă, nici nu le mai trece prin minte să ceară ceva. Pur şi simplu ajung să urască faptul că nu obţin niciodată ceea ce vor.

Pentru a încuraja noi mesaje de tipul: „Câteodată, când cer, obţin ceea ce vreau“, aducem faţă în faţă doi pacienţi între care există o anumită legătură. Fiecare îl întreabă pe celălalt:

„- De ce ai nevoie?“ şi   „- Ce eşti dispus să oferi?“

În cazul lui Gladys Jordan, o pacientă a unei clinici de recuperare, căreia îi venea atât de greu să creadă că John o va asculta de acum înainte, etapele parcurse au fost:

- Gladys întreabă, referindu-se la un lucru de care are nevoie;

- John îi răspunde cum îi va oferi (sau nu) lucrul respectiv; - apoi vine rândul lui John; - Gladys răspunde.

Clinicienii au intervenit în anumite momente pentru a le arăta cum să se asculte mai bine unul pe celălalt: Gladys i-a spus lui John o dorinţă care vrea să-i fie împlinită.

„John, vreau ca tu să vii acasă seara, pe la ora cinei, două seri pe săptămână şi să stai acasă în fiecare duminică.“

L-am întrebat pe John: „În ce fel ţi se pare că această afirmaţie exprimă o critică?“ „Ea crede că eu aş vrea să fiu oriunde altundeva, numai acasă nu. E acelaşi lucru cu a zice că locuinţa pe care le-o ofer eu nu-i destul de bună ca să stai în ea“, răspunse John.

I-am cerut lui Gladys să afirme clar că n-a avut nici o intenţie critică.

„Nu! Nici nu m-am gândit la aşa ceva. El ne oferă un cămin încântător, dar nu-i niciodată acolo ca să-l poată aprecia şi el.“

L-am rugat pe John să reformuleze ceea ce spusese Gladys cu propriile lui cuvinte.

„Rugămintea ei şi restul?“ „Rugămintea şi precizarea. Totul“, am spus.

„Ei bine, în primul rând e mult mai greu decât vă închipuiţi. Să vedem. M-a rugat să stau acasă două seri pe săptămână şi toată duminică, presupun că nu-i vorba şi de mersul la biserică. Şi zice că avem un cămin minunat, numai că mă vrea şi pe mine în el.“

Am întrebat-o pe Gladys: „Acest lucru l-ai cerut?“

„Da. Vreau ca el să mai stea câteodată şi acasă şi să nu muncească tot timpul.“

L-am rugat pe John să spună cum va încerca să vină în întâmpinarea dorinţei ei.

„Două seri. Dar trebuie să aleg care seri, şi s-ar putea să fie diferite de la săptămână la săptămână. Poate miercuri şi joi o săptămână şi marţi şi joi cealaltă. Cam aşa ceva?“

Gladys:„Dacă înţelegerea funcţionează, va fi un miracol la fel de uimitor ca cel cu pâinile şi peştii.“

John: „Dacă funcţionează, dau de pomană pacheţelul cu mâncare de prânz.“

O dată ce au văzut cum să scape de vechiul obicei de a nu se putea auzi unul pe altul, mai ales repetând fiecare gândurile celuilalt, au reuşit să-l înlocuiască cu noua atitudine de deschidere, ascultând fiecare cu adevărat ce zice partenerul lui. Ţipetele stridente ale fantomelor din trecutul lor au fost reduse la un murmur surd.

Scopul final al persoanei codependente este de a-şi manifesta încrederea în mai mulţi oameni, nu numai în cei apropiaţi. A cere şi a accepta ajutorul bisericii, comunităţii, rudelor îndepărtate necesită un înalt grad de încredere şi siguranţă.

Oare Dumnezeu îmi răspunde? În teorie, răspunsul este „cu siguranţă“. În practică auzim mult prea des: „Mi-e frică să cer, pentru că s-ar putea ca El să mă ignore“! Atât de chinuită e viaţa persoanei codependente, încât Cel în care ar trebui să aibă încredere deplină, Dumnezeu, este adesea ultimul la care se gândeşte să apeleze.

John şi Gladys au fost foarte cooperanţi în ceea ce priveşte deschiderea reciprocă spre o viaţă de încredere şi dăruire. Nu întotdeauna se întâmplă la fel. Dar, fii tu exemplul nostru.

Eşti o soţie care încearcă să fixeze alte puncte de reper întro relaţie de fostă codependenţă cu soţul. Hai să presupunem că el nu a ajuns în etapa vindecării în care te afli tu. El fusese tiranic şi dominator în ceea ce priveşte cheltuielile. Acum tu, soţia lui, vrei să schimbi această situaţie. Vrei să ai un rol activ în hotărârile referitoare la repartizarea cheltuielilor.

După cum merg lucrurile în prezent, tu nu ştii nimic despre situaţia voastră financiară sau despre suma care îţi va rămâne în cazul în care el ar muri. În zilele noastre e o situaţie destul de incomodă. Şi din alte motive, la fel de importante, vrei ca mariajul vostru să nu mai fie un fel de legătură de vasalitate, ci un parteneriat.

În funcţie de ceea ce s-a întâmplat în trecut, iată la ce trebuie să te aştepţi, dacă este vorba despre o abordare rigidă, ritualistă a Cuvântului Domnului. Când îţi afirmi intenţiile, soţul tău ar putea să citeze imediat pasajele din Biblie care vin în sprijinul atitudinii lui dictatoriale. Apoi te poate face să te simţi vinovată. În trecut, ambele atitudini te-ar fi redus la tăcere.

Nu e nevoie de o atitudine neînduplecată sau de o confruntare. Ai fixat noi puncte de reper. Ţi-ai păstrat demnitatea şi integritatea ca persoană. La început, noile puncte de reper pot părea ameninţătoare pentru un bărbat obişnuit să ţină strâns hăţurile. Poate că nu reuşeşti să-ţi atingi scopurile, chiar dacă ele ar fi în avantajul tău şi al căsniciei tale. Ceea ce contează însă sunt aceste puncte de reper, imaginea ta despre tine.

Adesea ne confruntăm cu acest argument adus de un partener de viaţă sau altă persoană apropiată: „Sunt deprimat, pentru că tu mă deprimi.“ Partenerul codependent, neţinând cont nici un pic de propria-i persoană, va accepta pe loc această idee.

Acum, având siguranţă între noile graniţe, partenerul poate răspunde cu sinceritate: „Înţeleg deprimarea ta şi mă doare că eşti trist. Îmi pare rău. Dar nu mă mai simt răspunzător pentru dispoziţia ta. Îţi ofer dragostea şi sprijinul meu, dar nu răspund de sentimentele tale. Ele te privesc exclusiv pe tine.“

Din obligaţie, dragostea s-a transformat într-o alegere liberă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!