Olimpiu NUȘFELEAN: Pensia specială între etică și puterea ambiției

Problema pensiilor speciale – considerate nerușinate – ale magistraților încinge spiritele zilnic, fără să i se aducă o rezolvare decentă. Bineînțeles că, într-o societate capitalistă, fiecare are dreptul să cîștige cît poate, dacă este dus de o asemenea filozofie. Un fost ministru al Justiției și inițiator/ autor al legii care a introdus pensiile speciale pentru magistrați, Valeriu Stoica, spunea într-un interviu, prin vară, că „Puterea judecătorească constituie o condiție necesară pentru funcționarea democrației, pentru funcționarea statului de drept.” Este însă democratic ca o „putere” să-și acorde, sieși, privilegii la care ceilalți cetățeni nu pot accede? Aceasta este întrebarea care încinge umorile, vrînd-nevrînd. Mai ales că lumea ține în mod special să aibă încredere în justiție, pe care o vrea dreaptă și prezentă în viața publică, etică. Manualul ne spune că statul de drept este un concept fundamental în guvernanță, în care puterea este limitată de lege, iar toți cetățenii sînt tratați în mod egal în fața acesteia, indiferent de statutul lor. În cazul invocat mai sus, cum se face că actanții unui sistem sînt egali doar ei între ei și nu și cu ceilalți cetățeni, care, prin impozite și taxe, le plătesc privilegiile? Un guvern este responsabil privind respectarea legii, dar ce face cînd o lege devine caducă, nefuncțională într-o anumită situație social-economică? Justiția trebuie să fie independentă, dar cine, totuși, o poate controla, cînd executivul este obligat, de o altă putere, să stea în banca lui? Un fost magistrat, cunoscut ca formulînd opinii obiective pe o temă sau alta privind justiția, era de părere că statul trebuie să fie loaial față de puterea judecătorească, iar aceasta, desigur, față de executiv, dar, mai departe, cum stăm cu loaialitatea puterilor – și mai ales a justiției – față de cetățeanul de rînd, pentru care, de fapt, trebuie sau ar trebui să lucreze? Toate puterile se află în serviciul cetățeanului de rînd, care le „angajează” și le plătește. Fără existența acestuia, rostul lor nu se justifică. Deși acest aspect se uită de multe ori în viața de zi cu zi.  Voi mai menționa că, potrivit principiilor statului de drept, toate acțiunile guvernamentale trebuie să respecte legea, toți cetățenii, indiferent de statutul lor, trebuie să fie tratați egal; există o distincție clară între puterile legislative, executive și judiciare pentru a preveni abuzul de putere, cetățenii trebuie să aibă posibilitatea de a contesta deciziile autorităților în instanțe imparțiale. Statul de drept nu doar că garantează legalitatea, dar și încurajează justiția morală, printr-o abordare bazată pe etică și raționalitate, pe echitate. Acest principiu este opus sistemelor autoritare, în care puterea este exercitată în mod arbitrar, fără respectarea drepturilor cetățenilor. Se mai poate reține și faptul că acest concept, stat de drept, se diferențiază de abordarea anglo-americană prin faptul că pune accent pe justiția morală și echitate, nu doar pe legalitate. E o nuanță care ar putea fi luată și ea în seamă… sau în serios.

            Valeriu Stoca, în calitate de ministru, a prins un moment favorabil în care a forțat perceperea condiției justiției și a acționat într-un mod singular și neașteptat. Au mai venit apoi, spre „venituri speciale”: personalul Curții de Conturi, cel diplomatic, parlamentarii, grefierii și personalul auxiliar din instanțe, militarii, polițiștii și funcționarii publici cu statut special. Deși, mai întîi și întîi ar fi trebuit să fie militarii și polițiștii, cu o activitate supusă mai mult încercărilor și provocărilor, chiar și a riscurilor (asumate) privind viața. Privilegiile unor „speciali” au crescut continuu într-o țară care intra tot mai mult la apă (cu tot mai multe împrumuturi… necompetitive). Care au dus la situația de azi. Evoluția merge oare spre o situație fără ieșire? În același timp, magistrații contraatacă: „Creșterea din nou a vârstei de pensionare, majorarea bruscă a vechimii în funcție necesare pentru pensionare, cât și diminuarea drastică a cuantumului pensiei de serviciu, după ce toate aceste elemente au fost deja modificate substanțial prin Legea nr. 282/2023, intrată în vigoare începând cu 1 ianuarie 2024, sînt în mod evident de natură să înfrângă principiile securității juridice și așteptării legitime care ar trebui să constituie pentru legiuitor imperative în activitatea de legiferare”, se susține de către CSM. Dar, în strictă actualitate, România este în risc de a pierde 230 de milioane de euro din PNRR, dacă până la final de noiembrie nu elimină privilegiile.

            Pensiile speciale ale magistraților au devenit, cum s-ar zice, năpasta României. Magistrații sînt arătați cu degetul, ei, care se credeau protejați într-un turn (de fildeș?) de neatins (de legislativ, de executiv). Și, deocamdată, se (mai) cred. Desfășoară o activitate importantă, fără îndoială, merită recompense – atunci cînd oferă motive -, dar e și o activitate cu destule lipsuri, ca în orice domeniu de activitate. Însă nici prin lipsuri nu se lasă comparați – egali? – cu ceilalți. Situația în care se află, în raport cu societatea… civilă, este hîrtia de turnesol care revelează realitatea. Ea accentuează toate noxele care afectează viața în țară, iar eliminarea treptată a acestor noxe nu are o piatră de încercare mai mare decît eliminarea pensiilor „nesimțite” – și a altor privilegii – din justiție. Da, împreună cu alte excese ale unor tendințe subterane din viața politică și administrativă, bugetată, asemenea tendințe contribuie la luarea/ reducerea mîncării de la gura copiilor, imposibilitatea de a construi spitale și școli, actanții lor îndreptîndu-se constant spre altceva decît realizarea binelui cetățenilor – după cum ar putea fi descifrată percepția publică. Și, dacă se fură, constant, fără pedepse și fără recuperarea furturilor, înseamnă că justiția nu-și probează eficiența și nici „dreptul” de a deține privilegii exagerare. Nu?  Există, desigur, și actanți cinstiți, eficienți, juști în ceea ce fac – nu asta e problema - aici, dar sistemul nu le avantajează prestația. Asistăm la prescriere unor mari infracțiuni, ieșiri din termen, daune nerecuperate, incriminări care rămîn în aer, pedepse nedrepte, în timp ce „sistemul”, în interior, își gestionează foarte bine opțiunile privind privilegiile. Iată, de exemplu, după informațiile ajunse în presă, observația că, timp de peste 20 de ani, mii de judecători și procurori din România au dat în judecată propriile instituții angajatoare și au obținut în instanță sporuri și majorări salariale care nu erau prevăzute de lege.  Poate cu unii i-au și învățat pe anumiți infractori cum să scape de pedeapsă. Zic: poate. „Mărunțișurile” astea afectează opinia publică. Activitatea judiciară nu s-a ameliorat pe măsura privilegiilor acordate. Ba, poate că a mers mult în jos. Există și anumite disfuncții de care magistrații ar putea să se plîngă, dincolo de degetul îndreptat spre beneficiile sociale și materiale, dar „greutățile” nu sînt mai grave decît situația dintr-o școală cu veceu în curte.

            Cînd, însă, observi cum anumite cîștiguri legate de vîrsta de pensionare sau creșterile de salarii sau pensii au fost facilitate de persoane din politică implicate în incidențe penale și interesate de a se pune bine cu cei care judecă, nu poți să nu te întrebi dacă sistemul nu e afectat de practici mafiote, care se insinuează în calitatea prestațiilor judecătorești. Sînt oare magistrații conștienți de faptul că anumite recompense din sistem au fost generate de atenția acordată de anumiți penali? Întrebarea vizează un aspect grav. Cum mai poate, astfel, ca „statul de drept” să stea drept, cum să cultive etica în societate și „echitatea” între toți cetățenii unui stat, rațional, fără părtiniri imunde?  Pensia medie de serviciu a foștilor magistrați este de 25.214 lei / brut (peste 5.000 de euro). Suma e de peste 9 ori mai mare decât pensia medie națională, în cuantum de aproximativ 2.800 de lei. Nu de cea mai mică pensie din stat, de la buget sau de la privat… Nu vrea nimeni să-i demonizeze pe beneficiarii acestor pensii, dar rămînerea problemei în suspensie continuă, nerezolvată, creează situații și atitudini inconfortabile.

            La nivel național, sumele solicitate de plata pensiilor speciale pentru magistrați n-ar fi, fie și procentual, prea mari, suportabile deci. Dar acestea sar în ochi cu o „agresivitate” generată de nemulțumirile constante, nevindecate, nediminuate ale societății în general. Ele limpezesc oarecum diagnosticul pus de omul de rînd universului sufocant în care este obligat să trăiască. Politica nu-i oferă guri de aer benefice. Acesta simte cum un drăcușor ascuns se joacă cu viziunile sale. Cum vede „omul de rînd” (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele) poziția recentă a magistraților, care, în cadrul discuțiilor purtate la Cotroceni, la inițiativa președintelui țării, pentru a identifica soluții privind pensiile, au cerut ca pensia să reprezinte 65% din salariul brut, un procent care ar duce la venituri mai mari decât cele prevăzute în varianta propusă de Guvern. Asta în situația în care dilema e dată chiar de… mărimea veniturilor. În plus, aceștia solicită o perioadă de tranziție mai lungă, în care să se aplice gradual noile reguli. Și atunci nu zice omul de rînd – nu eu-eu, neapărat… – că „suspecții” se agață de privilegii cu ghearele și cu dinții, fără să se gîndească… că nu toată lumea are asemenea posibilități și puteri. Unde-i, în cele din urmă, echitatea luptei pentru asigurarea celor necesare vieții? Lumea… discută, nu o mai poți opri. Pentru a-și susține poziția, reprezentanții magistraților au venit cu exemple din alte state europene, unde pensiile pentru judecători și procurori ar fi mai mari. Vor fi fiind. Dar ce economii asigură asemenea retribuții? Cu cîtă strădaniei se luptă justiția împotriva ilegalităților care devitalizează economia, viața din țară ca atare? Bun, de acord, să le fie date pensiile solicitate, expresie a unei ambiții puternice, dar un „justițiar” care are cel puțin trei „prescrieri” la pedepse date în carieră să fie trecut – automat, legal - la o pensie normală, fie și de minimum pe economie. Intră asemenea criterii în atenția discuțiilor de la Cotroceni?