Părintele Alin Cîndea: Când Dumnezeu devine spectator

Există rugăciuni care ne ies impecabil. Sunt coerente, au un vocabular bine ales, o logică internă solidă și, mai ales, o concluzie liniștitoare: stăm bine. Nu perfect, desigur, dar suficient de bine încât să putem pleca împăcați. Dacă ar exista un raport anual de performanță spirituală, l-am completa conștiincios și l-am semna fără mari emoții. Evanghelia ne pune însă înainte o astfel de rugăciune „reușită” și, paradoxal, ne spune că tocmai ea ratează esențialul.

Fariseul nu minte și nu exagerează. El postește, dă zeciuială, respectă Legea, își cunoaște îndatoririle și le împlinește. Problema nu este ceea ce spune, ci locul din care o spune. Rugăciunea lui nu se deschide spre Dumnezeu, ci se întoarce, aproape imperceptibil, spre sine. Dumnezeu ajunge să fie mai degrabă un martor tăcut al unei autoevaluări foarte favorabile. Fără să-și dea seama, fariseul nu îi cere nimic lui Dumnezeu, ci îi prezintă un bilanț. Iar bilanțul arată bine.

Vameșul, în schimb, vine fără bilanț și fără justificări. Nu are ce prezenta, nu are ce apăra, nu are cu cine să se compare. Stă departe, nu îndrăznește să-și ridice ochii spre cer și rostește o singură propoziție, scurtă și lipsită de ornamente: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” Este o rugăciune săracă în cuvinte, dar bogată în adevăr. Și tocmai această sărăcie o face rodnică. Isus spune că el se întoarce acasă mai îndreptat, nu pentru că ar fi făcut mai mult, ci pentru că a lăsat mai mult loc lui Dumnezeu.

Ar fi comod să credem că fariseul aparține unei lumi apuse și că noi nu mai avem nimic în comun cu el. În realitate, fariseul s-a adaptat foarte bine timpurilor noastre. Astăzi nu mai spune neapărat: „Îți mulțumesc că nu sunt ca acest vameș”, ci: „Îți mulțumesc că sunt echilibrat”, „că sunt informat”, „că nu cad în excese”, „că am o credință matură”. Comparația nu se mai face cu păcătoșii evidenți, ci cu cei considerați superficiali, rigizi, naivi sau insuficient de luminați. Rugăciunea devine, pe nesimțite, un exercițiu de delimitare: Doamne, Tu și cu mine suntem de aceeași parte; ceilalți mai au încă de parcurs un drum.

Evanghelia notează discret că fariseul „se ruga în sine”. Nu este un detaliu psihologic, ci unul profund spiritual. Rugăciunea care rămâne închisă în sine nu îi mai lasă lui Dumnezeu spațiu de lucru, pentru că nu îi mai cere nimic. Este o rugăciune corectă, dar sterilă, lipsită de risc și de vulnerabilitate. În schimb, vameșul își asumă un risc enorm într-o singură frază: spune adevărul despre sine fără să-l îndulcească. Nu se disprețuiește, nu se definește exclusiv prin păcat, dar îl recunoaște. Iar aceasta este forma cea mai onestă de smerenie.

Smerenia nu înseamnă să negi binele din tine, ci să refuzi să-l transformi în criteriu de comparație sau în capital de imagine spirituală. Vameșul nu spune că nu valorează nimic, ci că are nevoie de milostivire. Este o afirmație lucidă, nu una patologică. De aceea paradoxul final al lui Isus rămâne mereu actual: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Nu este o amenințare, ci o descriere a felului în care funcționează adevărul. Cine se umple de sine nu mai lasă loc harului; cine își recunoaște golul, face loc lui Dumnezeu.