Părintele Alin Cîndea: Mândria caută aplauze, umilința află iertare

Evanghelia de la Luca 18,10-14 ne vorbește despre două atitudini contrastante: fariseul, omul virtuos, care își enumeră meritele, și vameșul, păcătosul zdrobit de propria conștiință. La prima vedere, pare nedrept ca fariseul, care face binele, să nu fie îndreptățit, iar vameșul, care și-a recunoscut păcatul, să fie ridicat. Dar Dumnezeu privește dincolo de aparențe și pătrunde în inima omului. „Domnul cunoaște gândurile omului, știe că sunt deșarte” (Ps 93,11).

Mândria fariseului nu este una zgomotoasă, ci una subtilă, capabilă să-l facă să creadă că a ajuns deja la desăvârșire. Se aseamănă cu acel măr frumos pe dinafară, dar putred pe dinăuntru. Este exact ceea ce Sfântul Paul avertiza în Scrisoarea către Timotei: „Oamenii vor fi iubitori de sine, lăudăroși, îngâmfați” (2Tim 3,2). Când omul își construiește propria imagine de om bun fără a lăsa loc harului lui Dumnezeu, se expune unui pericol enorm: acela de a-și adora propria virtute în loc să-L adore pe Dumnezeu.

Vameșul, însă, vine înaintea lui Dumnezeu fără mască, fără justificări, fără pretenții. Rugăciunea lui este o rugăciune adevărată: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13). Aceasta este cheia întâlnirii autentice cu Dumnezeu. Nu este suficient doar să faci binele, ci trebuie să ai inima deschisă spre adevăr, spre har, spre recunoașterea dependenței totale de El.

În fața lui Dumnezeu, omul nu trebuie să vină ca un contabil al virtuților sale, ci ca un copil care știe că orice reușită, orice pas înainte se datorează harului divin. Sfântul John Henry Newman mărturisea că la paisprezece ani voia să fie virtuos, dar nu religios, căci religia l-ar fi obligat să îngenuncheze înaintea unui Altcuiva. Aceasta este, de fapt, lupta oricărui suflet: să se abandoneze în brațele Tatălui, fără teamă, fără calcul, fără masca autosuficienței.

Fariseul se ridică pe un piedestal pe care singur și l-a construit. Dar Dumnezeu nu caută oameni care să-și clădească singuri sfințenia. El caută inimi smerite, capabile să recunoască adevărul despre sine. Pentru aceasta, umilința nu este doar o virtute, ci și o cale spre libertate. Este libertatea de a nu mai încerca să ne justificăm singuri, de a nu mai calcula fiecare gest bun pentru a primi o recompensă, ci de a trăi în adevărata comuniune cu Dumnezeu, care nu ne cere să fim perfecți, ci să fim sinceri.

Așadar, în fața Domnului, să nu ne temem să venim așa cum suntem. Nu vom fi judecați pentru slăbiciunile noastre, ci pentru felul în care ne raportăm la ele. Să fim conștienți de păcatele noastre și să alergăm la El cu încrederea că ne va primi ca pe niște fii. Înaintea lui Dumnezeu, orice suflet smerit găsește pacea și iertarea. Fariseul a plecat din templu cu siguranța propriilor merite; vameșul, însă, a plecat acasă îndreptățit de mila lui Dumnezeu.